Sindromul Nepoatei

Am avut întotdeauna convingerea că, pentru a fi judecător, ai nevoie de un simț înnăscut al dreptății, de maturitate și de experiență. De aceea, am fost mereu siderată văzând la instanțe tineri abia ieșiți de pe băncile facultăților, în vreme ce, în alte civilizații, poziția de judecător este una câștigată în urma multelor succese profesionale în domeniul juridic. Motivul invocat - lipsa oamenilor și calitatea celor care și-au dobândit experiența în timpul regimului comunist.

Cu atât mai mult, un ministru al Justiției, cel care, în contextul unei Românii măcinate de corupție, are misiunea să reconstruiască o justiție credibilă, trebuie să fie o personalitate fără pată, dincolo de orice îndoială pe care oricine ar putea-o avea în privința probității sale profesionale și morale.

Și ce am avut? Un tânăr cu cioc, apropiat al unor grupuri de interese, arogant, strident și aplecat către vendete personale obsesive. Când nu a mai avut încotro, și-a dat demisia, lăsând loc pentru cine? Norica Nicolai este numele vehiculat, iar dacă cineva m-ar îndemna să spun primul cuvânt care-mi vine în minte în legătură cu personajul respectiv, aș spune, fără ezitare: Nepoata.

Primul meu impuls a fost să-mi împrospătez amintirea despre incidentul cu pricina. "Care-i problema?" îi întreba senatoarea, cu tupeu, pe jurnaliștii care au sesizat că nepoata a votat în locul colegului său. Iar senatorul liberal Meleșcanu, întrebat dacă este normal, a emis o întrebare esențială: "cine stabilește ce este normal?"

Mai târziu, scăpată cu doar un avertisment fără importanță, Nicolai îi amenința pe jurnaliști cu procese, ceea ce arată un simț al dreptății impecabil, caracteristic persoanelor care știu să-și asume responsabilitatea pentru greșelile făcute.

Până la urmă, chiar așa, care era problema? Că permite cuiva apropiat să se joace cu legile României ca la maneta unui automat dintr-un cazino? Că un gest cu adevărat reprobabil și semnificativ îi pare o bagatelă scuzabilă, de vreme ce este săvârșit de o rudă, iar aceia care o condamnă își atrag represalii pentru că nu tac odată?

Întrebarea lui Meleșcanu - "cine stabilește ce este normal?" - poate fi discutată și în legătură cu scandalul caselor de protocol pentru foști, actuali și viitori demnitari. Și ei au un simț al dreptății limitat de propriile personalități, familii și interese. E o chestiune de atitudine. Până la o discuție ce se referă la propriile persoane sau la colegi de privilegii, sunt foarte drepți și obiectivi, plini de principii, surse de soluții corecte și rezolvări conforme cu legea.

Când, însă, problema devine personală, aduce atingere celui mai mic avantaj de care se bucură datorită funcțiilor pe care le dețin (de la acela de a-și duce nepoata în parcul de distracții din senat până la acela de a locui gratis într-o casă a statului), intervine sindromul Nepoatei. Demnitarii își aduc aminte că nu sunt fraieri de rând, ci aceia care "stabilesc ce este normal" și pot întreba, cu arțag intimidant, "care este problema?".

Păi, de fapt, nu este nicio problemă, numirea unui nou ministru de Justiție este încă o decizie care nu ne privește, ei stabilesc ce este normal, suntem atât de obișnuiți cu multele experimente făcute pe cârca noastră… În punctul în care am ajuns, ar merge, însă, un experiment radical: de ce n-ar pune-o ministru pe Nepoată!...