Tabla liberală de șah

Nu am îmbrățișat niciodată fantasma unei democrații perfecte și, cu atât mai puțin, pe aceea a unei justiții inalterabile. De asemenea, mi-a displăcut întotdeauna faptul că ne interesează mai mult ce spun "ceilalți" despre noi, "niște alții" care, cum altfel, nu au habar că deciziile strâmbe aplicate în justiția românească au drept cauză, printre altele, spectrul ideologiei comuniste care încă planează astăzi ca o amenințare. De aceea, vezi Doamne, noi, într-o falsă lipsă de alternativă, transformăm aproape orice sistem de alegere, de investigare și negociere într-o armă politică.

În definitiv, că aplicăm sau nu cu aceeași aparentă conștiinciozitate scuzele de rigoare, clișeistice și pur demagogice, ideea rămâne aceeași: raporturile dintre clasa politică și electorat rămân inegale, mai ales dacă avem în vedere, ca în filmul lui Nae Caranfil, "Filantropica", că mâna care spune o poveste, primește, altminteri cerșetorii care nu impresionează pe cine trebuie rămân la fel de săraci și nebăgați în seamă.

De aceea mă întreb, inevitabil, câte povești cu lacrimi în ochi or să mai spună oamenii ăștia, amărâții care devin cerșetori peste noapte, pentru ca cineva să îi bage, în cele din urmă, în seamă. De câte scenarii, regii, povești și mâini întinse va fi nevoie pentru ca circul acesta liberal să nu se mai desfășoare nestingherit în spațiul politic și în cel audiovizual?! Urmând o logică a simptomului, câți oameni își vor mai purta povara poveștilor numai pentru că, la "nivel de vârf" ( personal, am alte criterii de considerație pentru vârfuri și nu le confund cu mediocritatea), liberalii nu au, chipurile, oameni capabili să ia în brațe portofoliul justiției?

Și nu, nu mi se pare deloc normal, oricât de încetățenite ar fi la noi bizarul, neobișnuitul și straniul, să numești în funcția de Ministru al Justiției, un ministru al Apărării, aflat încă în funcție și care, nu în cele din urmă, are și el în așa numita mapă politică, activitate de traseist. Dar îmi imaginez că, atâta vreme cât cutuma românească nu mai impune principiile care stau la baza unei societăți deschise, nu e deloc ieșit din comun ca jocul de șah, pe care liberalii îl visează mat, să tensioneze și mai mult relațiile dintre cele două palate. Nu în ultimul rând, fiindcă tot se preferă guvernele politice, așa cum declara acum câteva zile unul dintre liderii PNL de la centru, liberalii ar fi mai puțin penibili dacă ar renunța la candidatul de tipul păpușilor muppets, ușor manevrabil și paravan al intereselor din culcușul acestor "pișicheri".

Până la urmă, indiferent de mișcări și strategii sau, priviți din alte unghiuri, indiferent de susținerea "inexistentă", dar solidă din partea PSD, liberalii sunt niște jucători lipsiți de tact, care confundă tabla de șah (șahul se definește drept sportul nobil al minții) cu aceea de table, unde numai norocul de a pica doar iluzoriu în picioare în fața președintelui Băsescu îi motivează suficient cât să continue să se agite mai mult sau mai puțin cu folos.

Liberalii aberează cu Norica pe post de "pion principal" într-o luptă în care, în mod intenționat, se tot pierde de ceva ani. Eu nu le-aș da nimic pentru că nici ei, la rândul lor, nu mai lasă mâinile întinse ale celor mai nobili cerșetori români să atârne cu speranța de a câștiga un drept care, până una, alta, este al lor prin naștere: nu acela de a fi, pur și simplu, ci acela de a exista într-un spațiu care să fie și altfel decât penibil, mediocru sau de tot plânsul. Și când mă gândesc că lumea geme de povești…