Țara lor

Ne facem cumpărăturile și concediile, mai ieftin, în Bulgaria, ne înmatriculăm mașinile tot acolo, ne trimitem copiii la studii cine știe pe unde, ne căutăm de muncă în Spania și în Italia, ne gândim să ne luăm case în țările vecine, că au prețuri mai rezonabile, iată că femeile din vestul țării preferă chiar să-și aducă pe lume copiii peste graniță, în Ungaria, unde sunt condiții decente, iar mamele și pruncii nu sunt lăsați să moară cu zile.
Nu mai este de trăit în țara asta, pentru că cei care ar trebui, de fapt, să lucreze pentru noi, se căznesc din răsputeri să ne facă viața grea. Scandalurile politice se țin lanț, orgoliile se ciocnesc, lichelele care conduc țara se ridică din ce în ce mai sus, concentrându-și eforturile către propria propășire. Toate se sparg în capul nostru. Este semnificativ cum însuși premierul își favorizează, pe față, afacerea cu mașini noi prin împovărarea cumpărătorilor de mașini second hand cu o taxă de primă înmatriculare fără egal în Europa. Sau, un exemplu de ieri, din Parlament, demnitarii care își aranjează prin vot să-și cumpere casele de protocol în care locuiesc.
În Constanța, nu ai loc să-ți croiești un drum ascendent, pentru că e o gașcă ce a pus mâna pe furculiță și cuțit și împarte potențialul de afaceri către prieteni, cunoscuți și cotizanți.
În spitalul județean crapă zidurile sub presiunea atâtor somități medicale care își fac o publicitate agresivă, dar, paradoxal, dacă vrei să supraviețuiești, cel mai bun medic rămâne trenul spre București sau, și mai bine, avionul spre Europa, Rusia sau… China.
Curând, vom afla că și spitalele din Bulgaria oferă servicii mai decente decât cele din Constanța și vom avea un motiv în plus să aglomerăm șoseaua spre Vama Veche.
Dacă n-am fi moștenit, majoritatea, balastul acela mioritic, care ne ține, resemnați, într-o transhumanță ce a devenit, în zilele noastre, drumul cotidian dintre casă și serviciu, pe străzi triste, cenușii și printre oameni amărâți, țara asta s-ar goli de populație și ar rămâne doar ei, bogații, cu spațiu destul să-și umfle orgoliile și averile așa cum își supradimensionează casele. Uneori mă gândesc că ar trebui să le facem loc, să-i lăsăm singuri, să vedem de la cine mai fură…