Un demisionar de onoare. Încă unul adică

Nu, România nu se mai mișcă în reluare. România nu se mai mișcă deloc. Sau, și mai bine, face câțiva pași înapoi. Astfel că pleonasmele și cacofoniile politicii balcanoide sunt accentuate, în ultimul timp, de o serie de acte numite, habar n-am pentru care motiv, "de onoare": demisii ale bărbaților despre care, deși se spunea că… "se mișcă bine", nu au avut entuziasmul politrucului începător sau, să zicem, cel puțin curiozitatea Micului Prinț din povestea lui Saint-Exupery și au renunțat, după o lună sau după doar 13 zile, la țiganiada guvernamentală.

Nu găsesc nimic "de onoare" în demisia lui Liviu Dragnea și asta pentru că am impresia că nu e decât confirmarea faptului că avem acest mare talent: acela de a abandona, voluntar!, proiectul politic exact atunci când fuga din incestul PSD-PD-L e cel mai puțin indicată. Câte propuneri, câte planuri, câte strategii a prezentat ministrul Dragnea în… câte au fost?? aaa, da: 13 zile? Cât s-o fi zbătut el, săracul, la șefia Ministerului Administrației și Internelor în intervalul celor (nici măcar) două săptămâni?...

Pesemne că ministerul ăsta e pentru social-democrați un fel de călcâi al lui Ahile. Pesemne că, pe undeva, bugetul, sporurile și buzunarele fără fund, cârpite așa cum trebuie, înseamnă cu mult mai mult, în vremuri de criză, decât estomparea derapajelor politice, administrative și birocratice.

Ce atâta calitate a actului de guvernare, ce atâta asumare a eșecului unei reforme întotdeauna promise, continuu tergiversate, dar niciodată realizate?!

Dragnea și-a prezentat, ce să-ți povestesc?!, "demisia de onoare". Și toate angoasele actualului executiv, toate scurtcircuitele coaliției de guvernare s-au acutizat pe fondul celei mai triste integrame postrevoluționare și s-au spart, cum altfel, în capul unui electorat sărăcit, disperat și scârbit, până dincolo de limitele imaginarului, de promisiuni de ghetou și de soluții de cort.

Baronul PSD Teleorman, așa cum este supranumit demisionarul de onoare, e doar unul dintre "plăieșii" care veghează la starea națiunii. Cu tot optimismul la care am fost condamnată de un cititor, nu pot să nu mă gândesc că, indiferent din unghiul din care l-aș privi, surogatul ăsta de guvernare falimentează toate speranțele, și așa destul de vagi, ale românilor, alimentând în schimb dezbaterile scepticilor.

Nu cred într-un politician care dă șefia unui minister ca și cum ar renunța, prin intermediul unei agenții imobiliare, la o garsonieră sau un apartament. Sau, mă rog, păstrând proporțiile, la un teren de câteva sute de hectare. La fel cum nu mai cred în miniștri blogeri și prea puțin deciși: să stau sau nu la șefia MAI? Să revin sau nu la Consiliul Județean Teleorman? Ce atâta hotărâre! Nu e în joc decât soarta unei țări. Iar dacă nu e decât asta, de ce să nu fim oameni de onoare, nu-i așa?! Că doar a mai fost și Gabriel Oprea înainte, nu?!