Un suflet mare... cât o viață

Nu pot să nu mă gândesc la ceea ce a fost în sufletul pompierului Iulian Arusoaei, chiar și pentru o fracțiune de secundă, atunci când a văzut că viața lui nu mai atârnă nici măcar de un fir de ață. Vreau să-mi imaginez că nu a realizat niciun moment ceea ce i se întâmplă însă, mi-e foarte greu să cred acest lucru. A participat la nenumărate misiuni, a salvat vieți, riscându-și mereu propria-i viața. Colegii spun că nu se dădea înapoi de la nimic și că făcea față tuturor situațiilor extreme. De această dată însă, soarta nu i-a mai zâmbit.

O zi normală, o misiune obișnuită, din care, din păcate, nu s-a mai întors. Și-a riscat viața fără să ezite vreun moment și a fost spulberat de hazard. Pentru el, alarma nu o să mai sune niciodată. Ceasul s-a oprit în loc. Vreau să cred că acum stă acolo sus, în cer, alături de alți îngeri.

Cred că e cu atât mai trist, cu cât, sacrificiu s-a făcut pentru un om bolnav mintal, un om care a refuzat să deschidă ușa apartamentului în care stătea și care, în plus, mai și băuse. Un om bolnav psihic care, după părerea mea, nu ar fi trebuit să fie lăsat nesupravegheat, mai ales că soția sa este asistent medical.

Personal, nu l-am cunoscut pe Arusoaei. Sunt convinsă însă că, și dacă ar fi știut ce i se va întâmpla, nu s-ar fi dat înapoi de la nimic. Un om cu un suflet mare, așa cum îl descriu colegii, e gata mereu să-și sacrifice propria viață pentru alte vieți. Pentru Iulian Arusoaei, acum nu se mai poate face nimic, pentru că nimic nu-l mai poate aduce lângă familia lui, lângă cei care l-au iubit și l-au admirat.

Sper, însă, ca acesta să fie un semnal de alarmă pentru cei care răspund de viețile acestor oameni. Sper ca, pe lângă curajul nebunesc de care dau dovadă, pompierii să aibă parte și de echipamente performante pe măsura riscurilor la care se expun în lupta cu flăcările. Să nu mai fie nevoie de astfel de pierderi pentru ca noi să realizăm importanța acestor oameni și să-i prețuim așa cum se cuvine atunci când sunt în viață și nu când deja e prea târziu.

Nu pot să nu mă gândesc la ceea ce a fost în sufletul pompierului Iulian Arusoaei, chiar și pentru o fracțiune de secundă, atunci când a văzut că viața lui nu mai atârnă nici măcar de un fir de ață. Vreau să-mi imaginez că nu a realizat niciun moment ceea ce i se întâmplă însă, mi-e foarte greu să cred acest lucru. A participat la nenumărate misiuni, a salvat vieți, riscându-și mereu propria-i viața. Colegii spun că nu se dădea înapoi de la nimic și că făcea față tuturor situațiilor extreme. De această dată însă, soarta nu i-a mai zâmbit.

O zi normală, o misiune obișnuită, din care, din păcate, nu s-a mai întors. Și-a riscat viața fără să ezite vreun moment și a fost spulberat de hazard. Pentru el, alarma nu o să mai sune niciodată. Ceasul s-a oprit în loc. Vreau să cred că acum stă acolo sus, în cer, alături de alți îngeri.

Cred că e cu atât mai trist, cu cât, sacrificiu s-a făcut pentru un om bolnav mintal, un om care a refuzat să deschidă ușa apartamentului în care stătea și care, în plus, mai și băuse. Un om bolnav psihic care, după părerea mea, nu ar fi trebuit să fie lăsat nesupravegheat, mai ales că soția sa este asistent medical.

Personal, nu l-am cunoscut pe Arusoaei. Sunt convinsă însă că, și dacă ar fi știut ce i se va întâmpla, nu s-ar fi dat înapoi de la nimic. Un om cu un suflet mare, așa cum îl descriu colegii, e gata mereu să-și sacrifice propria viață pentru alte vieți. Pentru Iulian Arusoaei, acum nu se mai poate face nimic, pentru că nimic nu-l mai poate aduce lângă familia lui, lângă cei care l-au iubit și l-au admirat.

Sper, însă, ca acesta să fie un semnal de alarmă pentru cei care răspund de viețile acestor oameni. Sper ca, pe lângă curajul nebunesc de care dau dovadă, pompierii să aibă parte și de echipamente performante pe măsura riscurilor la care se expun în lupta cu flăcările. Să nu mai fie nevoie de astfel de pierderi pentru ca noi să realizăm importanța acestor oameni și să-i prețuim așa cum se cuvine atunci când sunt în viață și nu când deja e prea târziu.