Urâtul Eminescu iubit

De câțiva ani, aniversarea de 15 ianuarie nu reprezintă decât încercarea iubitorilor de Eminescu de a-l urî sau de a-l iubi mai altfel pentru a-l aduce în prezent.
Pentru toți cei care vreodată au descoperit cu autentică satisfacție estetică profunzimea și frumusețea versurilor "poetului național", sărbătorirea lui, an de an, cu din ce în ce mai solide stereotipii este frustrantă și dureroasă. Recitările mecanice la statuia de pe faleză, discursurile împănate cu fragmente de vechi și tocite comentarii literare sunt de-a dreptul enervante și aproape insultătoare.
De fapt, Eminescu nu este al tuturor și nu oricine trebuie lăsat să se apropie de Eminescu; iată, trecerea lui prin guri și minți needucate, nedeprinse cu înțelegerea dincolo de litera textului a dus la o nedorită bagatelizare. La fel și predarea lui Eminescu la nivelul cel mai de jos, al suplinitorului de literatură română, fără studii superioare sau la nivelul profesorului fără vocație și ultraplictisit de meseria sa.
Și atunci s-au găsit oameni care să-l iubească urându-l, să-i distrugă soclul format din sintagmele repetate papagalicește, să rupă tabu-ul, vorbind despre abuzurile omului, corpul său păros, mic și îndesat, lipsa de maniere, igiena precară
și alte amănunte neplăcute care au provocat indignarea conservatorilor.
Au fost realizate tot felul de momente neconvenționale de recitări din poezia eminesciană, orice pentru a trezi revolta, dar în același timp atenția, reacția față de un text viu, nu față de litera moartă.
Lipsa deferenței față de poetul național mort provoacă iubitorului de Eminescu o "suferință dureros de dulce", căci ura și iubirea sunt sentimente vii, pe când venerația provoacă o distanțare care exclude iubirea.
Eu una cred că episoadele în care Eminescu era zdrențăros și murdar, mânca zgomotos și râdea cu gura plină nu sunt chiar conforme cu realitatea, cred că fizicul dizgrațios (capul prea mare pentru un corp scund și prea musculos, tenul negricios) a fost descris de contemporani miopi sau invidioși, iar adevărata sa imagine era aceea de Făt Frumos, căci o ființă umană care a gândit și a scris astfel nu poate să fi fost decât frumoasă, trăgându-și frumusețea din estetica scriiturii.
Dar poveștile despre Eminescu urât și murdar nu mă supără cât mă scoate din sărite tocita sintagmă călinesciană "poet nepereche" pe care nu trece 15 ianuarie fără să o aud. Prefer să-l iubesc și să-l înțeleg pe urâtul Eminescu decât să-l divinizez papagalicește pe "luceafărul poeziei românești"…