Voluptatea compromisului

"Noi care trăim jos, trebuie să ne dăm bine cu cine este la putere. Până la urmă în asta constă arta supraviețuirii. Că știți cum este!
Când "ieși afară" nu te pui contra vântului!?! Cam așa este și cu oamenii de cultură. Când cine îți dă banii te invită la o întâmplare culturală, te duci! Și chiar cu mare plăcere!"
Ghiță Pristanda o spunea mai frumos, cu amărăciune, se scuza că e nevoit să-și petreacă viața îndoit de mijloc, el avea și ceva convingeri personale, dar tăcea căci se vedea cu "famelie mare, renumerație mică, după buget", era constrâns de "foncție", de "misie", dar și de condițiile precare de trai: "Tot vorba bietei neveste, zice: "Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând..." Zic: curat!"
Primul citat îi aparține unui cititor al ediției online a ziarului Cuget Liber, trăitor în Republica Mazăre, în zona de "jos", așa cum singur se plasează. Și este definitoriu pentru starea de spirit din acest colț izolat de Românie, în care oamenii au învățat să trăiască sub călcâiul stăpânului, adaptându-se și preocupați să nu care cumva să facă pipi împotriva vântului, ca să nu le vină propria urină pe față. Iar dacă, plecându-se, le mai pică și câte o măslină, o grisină, ca "să mănâncă și gura lor", cu atât mai fericiți supușii. Ba există aproape o voluptate masochistă a compromisului, exploatată cu pricepere de clanul la putere.
Of, Doamne, cum e posibil să te resemnezi, ba chiar să-ți placă să trăiești așa? Să știi că deasupra ta sunt unii care, dacă nu le plac ochii tăi, tonul tău, atitudinea sau vorbele tale, ori dacă nu cotizezi îndeajuns, te pot mătura cu un gest și, totuși, să te supui necondiționat, fără a construi planuri de rezervă sau a căuta căi de ieșire din situația nefericită…
Ce valoare intrinsecă poate avea un om care se pretează, cu plăcere, la un compromis ce nu-i aduce decât liniștea de moment și care trage după el alte și alte compromisuri, dar nicio realizare concretă și nici un viitor pentru sine și ai săi?
Politica este arta compromisului, iar scopul scuză mijloacele, este adevărat. Sunt oameni care pot face, și pe bună dreptate, elogiul compromisului, ca instrument de atingere a unor scopuri nobile, de nivelare a unor prea mari diferențe, de ostoire a unor orgolii rănite, de supraviețuire chiar, uneori. Dar să accepți și să chemi compromisul, bucurându-te, cu umilință, la niște firimituri, îmi pare dincolo de limita compromiterii ca ființă umană. Ca să nu mai vorbim despre știrbirea ireversibilă a statutului de om de cultură, care implică, totuși, alte dimensiuni morale și existențiale…