"Artiștii și spectatorii au conviețuit ani în șir în așteptarea unor vremuri mai bune"

Actorul Ion Caramitru, președintele UNITER, s-a întâlnit cu publicul constănțean luni seară, la Casa de Cultură, pentru a susține conferința intitulată "Limitele așteptării", un discurs rostit în 1992 în Parlamentul britanic, la invitația fostului ministru englez al Culturii, Mark Fisher.
În scrisoarea de invitație, Fisher îi sugera lui Caramitru să abordeze o perspectivă europeană asupra culturii. Astfel că pe 18 februarie 1992, un actor român vorbea în premieră în fața oamenilor politici și a artiștilor veniți să îl asculte în Camera Comunelor: "Am jucat multe roluri, multe dintre ele shakespeariene, dar acesta pare cel mai dificil", susținea Ion Caramitru la începutul discursului său.
Așteptarea, ca formă de manifestare a speranței, este principalul argument care a stat la baza alegerii titlului expozeului. "E în natura omului sentimentul că cineva trebuie să vină mai devreme sau mai târziu, ceva la care speri, la care aspiri, ceva ce, conștient sau inconștient, aștepți să se întâmple venind de la Dumnezeu, de la prieteni sau de la con-juncturi istorice", susține Caramitru. Aseme-nea gândirii cinematografice tarkovskiene, în așteptare se petrece acțiunea decisivă, fundamentală: "Speranța e baza oricărei încercări de a reabilita condiția noastră umană. Câtă vreme n-ai o speranță nu exiști", punctează Ion Caramitru.
În discursul ținut în Camera Comunelor și prezentat la Constanța, actorul a dat definiția românului, a speranțelor sale eșuate, pornind de la evenimentele istorice care au influențat destinul acestuia. "În 1947, tânărul Rege Mihai al României este silit să abdice și să părăsească țara. Guvernul comunist impus de Moscova interzice partidele politice, decide teroarea dominației unui singur partid și extermină floarea intelectualității și a tineretului României.
Aceasta era conjunctura în care un copil intra în primul an de școală, înfricoșat de propria lui prezență, într-o lume care-i privea suspicios părinții. Dar tot atunci, în oameni stăruia speranța că lumea civilizată de dincolo nu va permite această degradare a lumii de aici, și aștepta cu încredere eliberarea. Unii s-au retras în munți, ca pe vremea turcilor, dar au murit până la unul în așteptarea americanilor, și a englezilor, și a francezilor, și a italienilor, și a olandezilor, și a australienilor, și a extratereștrilor…", susține, în discursul său, actorul.
În cadrul conferinței au fost evocate și vremurile când teatrul reprezenta unicul refugiu, acea breșă în realitatea maladivă: "De ce mi s-a părut esențial ca în epoca minciunii și compromisului să mă retrag în teatru? De ce acolo parcă totul e posibil? Să fi fost Shakespeare atât de puțin englez încât să simtă nevoia să-și paseze «Hamletul» în altă lume, numai în Anglia nu? Ce teroare a resimțit acest geniu al omenirii la el acasă?
Îmi aduc aminte că, acum câțiva ani, am răspuns la întrebarea «Ce reprezintă teatrul pentru dumneavoastră?» cu «O șansă de a supraviețui». Ani în șir m-am dus la teatru cu convingerea că am ceva foarte important de spus. Astăzi îmi dau seama că teatrul devenise un fel de biserică, unde oamenii veneau spre a se regăsi. Raportul clasic între scenă și public se modificase, căpătând un limbaj aparte. Scena a devenit un spațiu magic unde adevărul își găsise locul. Ani în șir, teatrul a funcționat în mizerie, în frig, în spaimă, urmărit și controlat de cenzura politică și de securitate, reușind să se exprime în ceea ce descoperise mai prețios în atâția ani de teroare: în tăcere. Locuitorii acestui spațiu miraculos, artiștii și spectatorii, au conviețuit ani în șir în așteptarea unor vremuri mai bune".
Spre finalul conferinței, Ion Caramitru și-a exprimat temerile legate de posibilitatea reapariției comunismului, dând soluții pentru evitarea unei asemenea orori: "Am viziuni apocaliptice în care îmi imaginez cât de crunt se poate răzbuna un comunism reactivat, în care nu mai poți regăsi nici măcar iluzia democrației. Ce rămâne de făcut? Popoarele trebuie să-și recapete identitatea, să revină la o normalitate a existenței lor, între granițele firești ale granițelor țărilor lor și respectul față de Dumnezeu.
Am impresia că singurii europeni suntem noi, cei trăiți în lagărul socialist, pentru că am păstrat intact sentimentul umilinței față de Dumnezeu, care spune că trecerea omului pe acest pământ nu este un privilegiu, ci semnul unei mari încercări".
Președintele UNITER a răspuns, apoi, întrebărilor publicului, din care au făcut parte și studenți la Actorie de la Universitatea "Ovidius", curioși să afle, printre altele, părerea maestrului despre noua generație de actori. Răspunsul lui Caramitru a venit ca o reconfirmare a crizei economico - culturale: "Lucrurile se îndreaptă spre tragedie. Se înscriu foarte mulți în facultățile de artă, iar teatrele n-au capacitate de absorbție. Posturile sunt blocate. Puteți juca în teatre private, dar actoria e o meserie care se învață pe scenă. Școala românească de teatru e în colaps. Școală bună se face când ai 15 studenți care să fie ca și copiii tăi - îi duci la teatru, le explici tot ce ține de spectacole. Acum, studentul nu are un maestru de la care învață meserie de la zero".