"Cel mai greu e să te joci pe tine"

"E posibil ca ursitoarele să-i fi hărăzit, la ceas de taină, un destin artistic la care nu se gândea nici copilul, nici părinții lui", îl prezintă Jean Badea pe Mihai Sorin Vasilescu, în monografia "Fantasio 40".

Mihai Sorin Vasilescu se numără printre marii actorii ai scenei constănțene, în cei aproape 30 de ani de teatru creând, cu mult talent și perseverență, personaje credibile, de la Ajutorul de arhivar din "Omul cu mârțoaga" sau Orbul din "A treia țeapă", până la Domnul, din "Cabinierul". Îl vom putea revedea pe scenă în următoarea producție a Teatrului de Stat, "Pescărușul", în regia lui Ioan Cărmăzan și, sperăm, cât mai curând, în spectacolul "Cabinie-rul", pus în scenă de Alex Mihail.

- Care au fost primele întâlniri cu scena?

- Încă din anul întâi de facultate am jucat la clasa maestrului Dem Rădulescu. Am fost distribuit în "Omul cu mârțoaga", spectacolul de anul IV al maestrului, eu făceam Ajutorul de arhivar. La noi contează mult întâlnirea cu sce-na - cu cât ai mai multe, cu atât mai bine, deși părerea profesorilor era, în general, că trebuie să ne lucreze ei întâi, ne vroiau cât mai pui, ca să nu devenim personalități artistice prea devreme. Din anul doi de facultate am fost la clasa profesorilor Beate Fredanov, Ion Caramitru, Nicolae Pomoje, apoi am tot schimbat profesorii, și anul IV l-am terminat cu doamna Sanda Manu. A fost un mare avantaj pentru noi să avem la producție un regizor. Doamna Beate Fredanov era un mare pedagog, pentru ABC-ul teatrului era un profesor extraordinar, și se completa foarte bine cu Pino Caramitru, un exuberant ca și acum…

"Repartizarea era ca un fel de negociere de sclavi"

După absolvire am fost repartizat la Botoșani… repartizarea era ca un fel de negociere de sclavi. Am ajuns la un aranjament cu directorul de acolo: dacă vine transferul, după un an de zile să-mi dea drumul. Nu mi-a venit transferul după un an de zile, a venit după doi, dar tot nu mi-a dat drumul, și a trebuit să fac toată stagiatura. Apoi eram curtat de Ploiești și de Constanța, și, neștiind pe vremea aia ce trebuie să fac, am zis: "care trimite primul transferul, la acela mă duc". Domnul Aurel Manolache a trimis primul transferul și am ajuns la Teatrul de Revistă "Fantasio", unde am intrat imediat în spectacolul "Nuntă la Fantasio", în 1983.

În ‘91 am devenit director, ceea ce a dus după un timp la o pierdere vizavi de scenă, pentru că e foarte greu să îți faci și meseria și să rezolvi și probleme administrative într-o perioadă mai mult sau mai puțin propice teatrului.

Dar am reușit să fac și ca director anumite lucruri. În primul rând am creat primul Festival Național al Teatrelor de Revistă, pe care l-am dus timp de nouă ediții. Participam și la organizarea Festivalului Mamaia, vreo șapte ediții. De asemenea, printr-o colaborare cu Geo Saizescu, am creat o secție de musical a Universității "Hyperion", aici la Constanța, și, în ’95, am reușit să fac o trupă cât de cât bună și să realizez un prim eveniment pentru teatrul de revistă: musicalul "Falstaff story", în regia și adaptarea lui Alexandru Darian, pe muzica lui Nicu Alifantis. A fost un mare succes la momentul acela.

- După 30 de ani de teatru, ați ajuns la un anumit control al jocului sau experimentați scena cu fiecare spectacol nou?

- Plăcere în a experimenta scena există de fiecare dată, sunt lucruri pe care, la o anumită vârstă, datorită experienței, le știi, dar fiecare rol, indiferent de gen sau de autor, aduce ceva nou, pe care ești obligat să-l încerci ca formă de exprimare artistică. Am încercat mereu, în limita bunului simț, să îmi fac treaba și să ajut regizorul cu gândurile și cu expresiile mele.

Am colaborat foarte bine cu regizorii și măcar am reușit să-mi fac treaba pe rolul care mi s-a dat. Am jucat totdeauna crezând în spectacolul respectiv. Nu refuz roluri, dar dacă simt anumite slăbiciuni în concepția despre spectacol, mă retrag.

- Nu negociați?

- Până la o anumită limită. Nu au fost multe momente de acest gen, dar, în general, nu îmi place să joc contre-coeur.

- Apropo de regizori, cum ați colaborat cu Alex Mihail la "Cabinierul"?

- Cu Alex am colaborat foarte bine, încă de la discuția montării acestui spectacol. M-a bucurat faptul că mi-a încredințat mie acest rol, care nu este unul ușor, dar, ca în orice colaborare, au fost și divergențe artistice. Eu nu sunt chiar mulțumit, nu știu dacă am putut să dau chiar tot ce aș fi vrut să dau.

Un singur reproș trebuie să-i fac lui Alex: durata spectacolului. Nu cred că în momentul de față durata de trei ore e suportabilă. Spectacolul, deși interesant (dezvăluie partea ascunsa a scenei), ca durată mi se pare prea lung. Nu cred că e pentru publicul civil. Nu trebuie, ca regizor, să te cobori la un anumit nivel. Dar trebuie să faci în așa fel încât să reușești să crești nivelul, și atunci faci un spectacol care să se joace ca pe sârmă: să-i dai satisfacție și celui care are un nivel de cultură mai înalt, dar să-i agăți și pe ceilalți spre teatru.

"Nu cred foarte mult în premiere"

"Cabinierul" este altceva, te duce puțin către recital, pentru că sunt puține personaje, pentru că e multă discuție, e dramă multă.

Dar avem ghinionul ca, după patru reprezentații, să nu îl mai jucăm, pentru că una dintre actrițe s-a transferat. Spectacolul încă nu era așezat, rodat cum trebuie, și asta e mare păcat. S-a muncit enorm la el, nu mai vorbim aici de investiția materială, care a fost foarte mare. A fost greu și pentru mine și pentru Pavel Bârsan. Pavel e tânăr și are un rol extrem de greu, pe care îl face cu mult talent, dar și lui îi trebuie aceeași rodare, aceeași așezare. Spectacolul trebuie să crească, tocmai de aceea nu cred în premiere foarte mult, în general vin cam

la a 10-a reprezentație, când se așează, când anumite replici și gesturi devin reflex.

- Cum a fost să jucați teatru în teatru?

- Mi-a fost foarte greu, pentru că viața personajului și anumite momente ale lui, de multe ori mi s-au întâmplat, păstrând proporțiile, la un alt nivel, în alte condiții. Dar esența sentimentelor a trecut de multe ori prin mine. Și cel mai greu e să te joci pe tine.

Am avut îndoieli mari la un moment dat, chiar m-am suspectat că sunt poate prea bătrân pentru personajul ăsta. Toate dramele pe care le trăiește m-au consumat foarte mult fizic. Îmi pare rău că deocamdată spectacolul nu se mai joacă… Pentru că stările personajului trebuie să intre în tine, să devină parte din tine, de aceea actorul vine cu o oră înainte la cabină: să se adune, să se debaraseze de viața cotidiană... Sanda Manu avea o vorbă: "actorul lucrează cu nervii", și așa este, pentru că orice stare pe care o trăiești e lucrată.

- Uitându-vă în urmă, ați vrea să schimbați anumite lucruri?

- Poate aș schimba anumite lucruri, dar asta gândesc cu mintea de acum. În orice caz, nu îmi reproșez multe lucruri, pentru că am crezut în ce am făcut, și nu am făcut-o cu intenții de îmbogățire sau de afirmare.