Constănțeancă, arcaș de frunte în turniruri medievale

Are șase medalii de aur, două trofee și două medalii de argint. Le-a ochit și le-a țintit cu un arc corean de epocă. O cheamă Maria Cristina Covacef, are 31 de ani și e de trei ori campion național la arc tradițional. E invitată la tot felul de festivaluri internaționale care îmbină tradițiile cu competiția și, împreună cu prietenii ei, arcașii medievali români, fac cunoscută și astfel România, prin dibăcie, meșteșug și straie de epocă.
Până acum trei ani, doar își însoțea prietenul pe la concursurile de arc tradițional. "Eram ca un cuier de camere foto" povestește ea râzând. "La Aninoasa, după două zile de cărat camere am zis: «Stop! Luați-vă aparatele, dați-mi un arc!»" Și a rămas cu arcul. Mai întâi și-a luat unul fabricat după modelul horsebow (arc de tras de pe cal). Acum are un arc corean lucrat manual (opt straturi de materiale naturale, laminate) chiar în țara lui, pentru care ea și prietenul ei fac săgețile. Din lemn de cedru pe care-l îndreaptă, îl taie, îi pun vârf și îi crestează nock-ul apoi îi lipesc pene și se apucă de pictat. Pe ultimul set de săgeți și-a pictat culorile României.
Arcul tradițional nu este considerat un sport olimpic, dar pasionații nu suferă din cauza asta, că și ei se consideră, în fapt, arcași. Sunt primiți în Federația Națională de Tir cu Arcul care le organizează întâlniri de două trei ori pe an însă acestea nu se numesc campionate ci concursuri. În rest, arcașii de prin țară se unesc prin propriile forțe, apelând la sponsori, primării și direcții de cultură, în încercarea de a readuce la viață turnirurile de altă dată așa cum au văzut în festivalurile internaționale. În luna iunie Maria, împreună cu prietenul ei Tibi Potârniche, au fost invitați la două astfel de festivaluri, organizate în Turcia. Unul la Istanbul și unul ceva mai spre est, la Amasya. "Îți asigură totul. Nu trebuie să ai la tine decât arcul, săgețile, tolba, costumul de epocă (noi ne-am făcut niște straie medievale, băieții - de boieri valahi, eu - de băiat bun la toate", râde ea - "și să fii pregătit pentru surprizele pe care ți le pregătesc. La Amasya ne-au întâmpinat primarul, guvernatorul și dervișii". În festival se întrec în iscusință: care nimerește "puta" (țintă în formă de pară, reprezentând cal cu călăreț) de la 130 de metri, care ochește oul fiert agățat într-o ață la 10 metri. Mai trag în pepeni, în scuturi și în ouă de struț cu surprize. "Cine nimerește oul, ia conținutul - 5 bănuți de aur. Și uite-așa am luat aurul turcilor" chicotește ea încântată. După ziua de concursuri urmează ziua de paradă și demonstrații. "În Istanbul am mers până pe malul Bosforului. Ne-am aliniat și am tras sincron ploaie de săgeți peste Bosfor, în aplauzele spectatorilor care apoi ne-au oprit la fiecare metru. Cred c-am făcut poze cu tot Istanbulul. A fost năucitor când, ajunși în Amasya după trei săptămâni, un ins a venit țintă la mine gesticulând agitat: «I Know you, I know you! My brother took a picture with you in Istanbul! (Te știu! Te știu! Fratele meu a făcut o poză cu tine în Istanbul!)»". La Amasya au fost invitați din Japonia, China, Taiwan, Ungaria, Slovacia, Finlanda, Grecia…Corea. "Le-am bătut pe coreence cu arcul lor" se mândrește ea. În clasamentul final, România a ieșit pe locul doi, după Turcia dar în fața Malaeziei. Iar Maria Covacef s-a situat pe locul trei în competiția individuală. "În cea de-a doua zi fiecare țară a prezentat ceva tradițional. Un japonez, îmbrăcat ca un samurai a tras cu arcul la țintă din galopul calului. Slovacii au făcut o demonstrație de sincron trăgând din diverse poziții în același timp. Românii, prin orădeni, au făcut o demonstrație de bice. De exemplu unul arunca în altul cu o suliță, și un al treilea prindea sulița cu biciul". Maria cu prietenul ei Tibi au mai fost și în Cehia la un astfel de festival. Diferența între arc tradițional și arc olimpic stă în sistemele de ochire, care la arc tradițional nu există și în diversitatea probelor. "Arcul tradițional e mai instinctiv, te aduce înapoi în natură. Sunt probe în care trebuie să tragi la țintă de la punct fix iar ținta e după un copac așa că tragi din fandare. Sau trasul într-o țintă aflată undeva în spate de pe un cal din fibră de sticlă care se bâțâie imitînd un galo, cum a fost la un concurs național. Și eu, cum am rău și de înălțime, și de mișcare, am pus săgeata, am închis ochii și am tras. Am nimerit cu șase săgeți din nouă". Așteaptă acum un alt festival, tot în Tucia, la Biga, lângă Chanakale și pe cel de anul următor din Malaezia.