Daniel Funeriu: „Cum ar fi arătat școala dacă reforma digitală ar fi început, așa cum Legea 1 o prevedea, în 2011”

La dezbaterea online cu titlul „Reforma digitală a Educației”, organizată ieri în seria de evenimente LIVE marca Edupedu.ro, au participat Georgi Dimitrov (Comisia Europeană), consilierul preșidențial Ligia Deca, miniștrii Sorin Cîmpeanu și Ciprian Teleman, foștii miniștrii Daniel Funeriu și Vasile Dâncu, Raluca Negulescu-Balaci, Dragoș Iliescu, Mihaela Nabăr și Dacian Dolean.

La întrebarea adresată de moderatorul Raluca Pantazi „unde am fi fost azi dacă s-ar fi aplicat măsurile de digitalizare din Legea 1 încă din 2011 și ce să facem cu digitalizarea?”, Daniel Funeriu, fostul ministru al Educației 2009-2021, astăzi cercetător, consilier la nivel înalt al Uniunii Europene în Republica Moldova, a revenit cu o postare pe pagina sa de socializare, în fapt, o analiză extrem de complexă a pilonilor pe care ar trebui construită educația online.

 

„Răspund simplu la «cum ar fi arătat școala dacă reforma digitală ar fi început, așa cum legea 1 o prevedea, în 2011»: nu știu, și dacă cineva spune că știe cred că greșește.

Da, legea prevedea din 2011 ca ministerul să facă o bibliotecă școlară virtuală, în care să fie disponibile gratuit toate lecțiile, să fie formați profesorii și să fie adus internet în toate școlile, da, toate astea ar fi crescut accesul la învățătură, am fi fost mai pregătiți pentru pandemie. Nimic nu a fost făcut de cei 16 miniștri care mi-au succedat, e însă inutil să facem psihoterapie de grup în care aruncăm vina unii pe alții. Să câștigăm lupta cu viitorul în loc să luptăm războaiele trecutului!

Știu însă altceva, ce mi se pare mult mai important: indiferent de mijloacele predării, cursuri la catedră sau online, esența rezidă în receptivitatea societății, deci a copilului, la valorizarea învățării și capacitatea sistemului de a livra învățătură. Or, asta nu ține doar de mijloacele de predare, oricât de moderne ar fi ele, ci ține de un întreg ecosistem al învățării, spus simplu, ține de mentalitate, în care suportul de învățare e doar un mic element.

De aceea Legea 1, în esența sa, era despre schimbarea de mentalități, care făceau din învățare o dinamică a societății, nu un simplu serviciu public, ca furnizarea de apă, gaz și canalizare. Cei trei piloni pe care Legea 1 reclădea educația ca o dinamică socială, erau:

1)      Fundamentul moral:

așezarea fiecăruia acolo unde îi e locul pe scala valorică. Asta am reușit, prin eliminarea fraudelor sistemice. Iată, au trecut 10 ani, de când facem un bacalaureat și examene naționale corecte și am început o ofensivă antiplagiat. Putem să avem cele mai performante lecții online, dacă în paralel avem o cultură a fraudei academice, totul e degeaba, vom construi caractere strâmbe care degeaba știu teoreme și integrale.

2)      Autoritate:

în absența autorității izvorâte din excelență profesională și comportamentală, copiii vor perpetua o societate aplatizată, unde respectarea regulii va fi luată la mișto.

3)      Exigență dublată de formare profesională:

exigență pe toată verticala sistemului, exigența ministrului față de inspectori, directori, profesori, exigență față de elevi și părinți, dar și exigența societății față de cei chemați să clădească o educație de calitate. E limpede că această exigență a societății față de educație nu există, oamenii ies în stradă pentru legile justiției, dar nu ies în stradă pentru o lege a educației, preferând soluții pe cont propriu.

O să mă întrebați ce au a face fundamentul moral al educației, autoritatea și exigența cu discuția despre digitalizare. Eu cred că fără aceste trei componente, digitalizarea e degeaba, la fel cum degeaba ar fi manuale de calitate fără profesori de calitate.

Să nu ne înșelăm: esența educației este despre spiritul și mintea copiilor, și apoi despre tehnicile prin care transmitem informația. Să ne focalizăm pe oameni, nu pe proceduri. Regele Ferdinand zicea că «nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește într-însa», ei bine da, reperele morale fac o educație, nu tableta pe care copilul vizionează o lecție.

Acum, că am stabilit pilonii axiologici pe care trebuie să reclădim educația din țara noastră, dar avem Legea 1 temeinic distrusă și în loc avem vorbe goale, acum că avem și experiența pandemiei, să vedem, concret, ce e de făcut tehnic, iar pentru asta nu are rost să reinventăm roata și, pentru a nu confunda esența cu periferia, să ne uităm puțin în trecut și să observăm un lucru banal: succesul a venit atunci când statul a dus educația acolo unde erau oamenii și oamenii unde era educația:

1)      Primele eforturi de școlarizare au fost făcute de biserici. Înainte de 1500 educația, adică, cititul, scrisul, socotitul, erau învățate acolo unde se strângeau oamenii, la biserici.

2)      La începutul secolului XX, Spiru Haret a dus educația acolo unde erau majoritatea românilor, la țară: a făcut din învățători „apostoli” ai educației în cadrul comunității pentru că nu doar copiii trebuiau educați, ci întreg ruralul trebuia ridicat.

3)      Regimul autoritar a adus, forțat, copiii la școală, și chiar dacă putem contesta mijloacele, rezultate certe au existat. În plină explozie demografică statul a dus educația primară în rural, dar a dus și elevii acolo unde erau școlile, prin internate și cantine de exemplu.

Or, azi, unde este elevul? Elevul este fizic, da, la școală, dar mintea lui este adesea în online. Psihologii vorbesc despre anxietatea legată de lipsa conectării la net, astăzi copiii își trăiesc o bună parte din viață în online și văd prezența fizică la școală ca un mijloc prin care sunt privați de plăcerea de a fi pe rețelele de socializare sau pe consolele de jocuri video. Nu degeaba printre părinți circulă zicala că «pentru o educație de calitate trebuie o școală bună, un profesor bun și un smartphone confiscat».

Niall Ferguson demonstrează că profeția hiperconectivității e o falsă profeție: se credea că disponibilitatea unor conținuturi de învățare online va crește nivelul copiilor, or nu e așa.

Empiric cred că e corect să spunem că rețelele de socializare au un totuși un merit, anume de a fi strâns tinerii în același loc. Avem o situație nouă: copiii încep să nu mai fie acolo unde este educația: chiar dacă fizic sunt în școli (de când cu pandemia, nici nici în școli nu mai sunt), mental ei sunt pe jocuri video sau platforme de socializare. Dacă e așa, atunci să livrăm educație acolo unde sunt copiii, pentru că bănuiesc că sunteți de acord cu mine că din online nu îi mai scoatem.

Iată și prima propunere: obligarea prin mijloace legale a rețelelor sociale de a livra conținuturi educaționale parte a curriculumului național. Celor care spun «cum să reglementăm online-ul», le răspund: statul asigură aplicarea Constituției pe întreg teritoriul național, a venit momentul să recunoaștem că spațiul virtual, unde oamenii sunt prezenți mental, este și el teritoriu național, iar statul trebuie să păstreze controlul asupra acestui teritoriu virtual. Doamnelor și domnilor demnitari: aduceți educația acolo unde sunt copiii, pe rețelele sociale și recunoașteți realitatea: copiii noștri sunt, mental, tot mai absenți din școli și tot mai prezenți online.

Se mai trece cu vederea un element esențial: degeaba ai conținuturi online de calitate, degeaba ai profesori care știu să predea online dacă, atunci când au un computer sau smartphone în mână, copiii fug pe tiktok. Efortul învățării e devalorizat, plăcerea ludică e văzută ca un drept. Un șantier pe care trebuie lucrat foarte atent, și aici nu am competențele tehnice pentru a da rețete, este să creștem motivarea copiilor de a accesa conținuturi educaționale în locul celor cu mică valoare educațională? De când lumea copiii au preferat să bată mingea în loc să-și facă temele (acum să fie pe rețele de socializare), dar trebuie să recunoaștem că bătutul mingii nu polua creierul atât cât are online-ul potențial de poluare. Așadar o a doua propunere concretă: să stabilim cum creștem motivația, «engagementul» copiilor pentru a accesa online conținuturi educaționale.

A treia propunere: pandemia a dus la pierderi educaționale masive. Lupta este pentru a livra conținuturi copiilor, și asta cu orice preț. Profesorii trebuie încurajați să ofere meditații, de ce nu online, iar asta se poate face prin două moduri: 1) să oferim vouchere pentru meditații celor mai săraci copii și 2) să avem un sistem simplu de impozitare sau neimpozitare a meditațiilor, astfel încât meditațiile să nu mai fie un tabu.

Un cuvânt în final despre marea temă a echității și accesului la educație, inclusiv online, pentru copiii săraci. Cred că un efect pervers al discuției despre echitate poate să fie atingerea echității prin scăderea nivelului celor de sus, așa cum se întâmplă de 40 de ani în Franța. Să ieșim din ipocrizia cuvintelor frumoase, și să ne focalizăm pe ridicarea nivelului celor de jos, pentru că acolo e resursa de dezvoltare a țării. Nu e preferabil un sistem cu discrepanțe mari, dar cu nivel ridicat al celor de jos, unui un sistem cu discrepanțe mici, dar nivel scăzut al tuturor?

De asemenea, da, accesul la online al celor săraci e esențial, nu e niciun dubiu aici, dar educație cu burta goală nu se poate face, nici online, nici offline. De aceea, mai ales în criză, chem să găsim mijloace în cadrul școlii să-i hrănim pe cei mai săraci copii ai României.

Mergând dincolo de nevoia individuală, și gândind civilizațional, suntem nevoiți să observăm că trăim într-o lume tot mai polarizată, iar polarizarea lumii este nu doar o sursă a progresului prin ambițiile personale pe care le generează, dar și o sursă a conflictelor: adesea cei care sunt mai jos pe scara socio-economică vor să ajungă sus fără să respecte regulile și să ia locul celor avuți prin forță. În istoria recentă cea mai vizibilă polarizare este pe axa nord-sud: nordul planetei, bogat grație cunoașterii și educației, sudul, în pofida bogățiilor naurale, sărac, pentru că neorganizat și ignorant. Polarizarea a crescut odată cu transferul de bunuri -materii prime- dinspre sud înspre nord și, uneori, întoarcerea lor în sud sub forma unor bunuri cu înalt conținut tehnologic. Sudul exportă metale rare și importă «iphone-uri». Rezultatul acestei polarizări se vede cu ochiul liber, în presiunea imigrațională pe care sudul sărac și needucat o exercită asupra nordului. Aceasă polarizare nord-sud nu poate duce decât la conflict, e plină istoria de civilizații înalte demolate de cei care vor să le ia locul.

E opinia mea că unicul mod în care putem evita pe termen mediu creșterea gradului de polarizare, deci unicul mod în care putem evita conflictul, este prin exportul masiv de educație către zonele globului din care, tradițional, am important (și uneori exploatat) materii prime.  În trecut asta nu era posibil, rezultatul fiind catastrofal pentru societățile evoluate: căderea Imperiului Roman e exemplul clasic. Acum, grație tehnologiilor informaționale, totul e la îndemână. Dacă suntem deștepți, noi, românii, putem juca un rol important pe această viitoare piață a educației online. Pe care eu nu am de gând să o ratez”.