"Decalogul tăcerilor albastre", memorialul patetismului

La Muzeul de Artă Constanța a avut loc recent lansarea cărții "Decalogul tăcerilor albastre", aparținând Mihaelei Burlacu. Autoarea, aflată la cea de-a treia apariție editorială, este membră a Uniunii Scriitorilor Constanța și a cenaclului "Solteris".

Cartea, publicată la editura Ex-Ponto, schițea-ză povestea Mariei, o fată din provincie care trece prin ororile comunismului după ce mama sa își produce un avort în baia apartamentului în care locuia. Acesta a fost momentul dezintegrării unității familiale și a transformării armoniei în haos, pe fondul insistențelor dezagreabile ale securității.
Titlul cărții, "Decalogul tăcerilor albastre", incită la o abordare simbolistă, explicată de Mihaela Burlacu prin culoarea albastră pe care o asociază morții. Ultimul strigăt al tăcerii, moartea, devine astfel un ocean de liniște și relaxare, deși, conform autoarei, "moartea nu există, ci este doar o trecere de la o stare la alta, o trecere dincolo de voal, de la pământ la cer". Ceva ce nu există are, totuși, o culoare, ar suna o concluzie a teoriei mai sus exprimate.
Rămânând în zona frivolităților metafizice, decalogul tăcerii, intens reprodus pe internet, poate fi o filozofie comercială a refulării: "Taci, când ești nervos și iritabil!", "Taci, când ești ispitit să vorbești!" sau "Taci, când ești provocat!", ar suna câteva dintre "poruncile" care contrazic însăși ideea de a comunica prin cea mai la îndemână modalitate: cuvântul.
Ideea reeditării faptelor reprobabile ale securității în ceea ce privește condamnarea la moarte a femeilor prin interzicerea avortului este de apreciat, dar nu este inovatoare. Totuși, patetismul sfâșietor îngustează personajele din punctul de vedere al reacțiilor, plasându-le în sfera predictibilității.
De asemenea, reiterările de genul "După internare, viața ei se împărțise în două momente: înainte de internare și după internare" sau "Sunt lucruri pe care nu le înțelege nimeni pentru că sunt dincolo de înțelegerea noastră" conferă o notă negativă din punct de vedere stilistic.
Virgula dintre subiect și predicat este ceea ce izbește cititorul în mod constant: "Mama ta, este suspectă că și-a provocat un avort…", sau "Familia Mariei, ura comuniștii pentru atrocitățile făcute la ea în sat". Lista poate continua, întrucât virgula este prezentă obsesiv aproape la fiecare pagină. La început a fost virgula, și nu cuvântul… doar așa s-ar putea explica predilecția pentru poziționarea incorectă a virgulei. Corectura ar fi durat, probabil, patru luni, trei săptămâni și două zile, tocmai de aceea s-ar fi sărit peste această etapă. Sau, pur și simplu, este posibil să ne confruntăm cu o avangardă gramaticală subtilă, mai ales pe fondul schimbărilor lingvistice care au invadat limba română în ultimii ani.
Pentru a pune capăt defulării post-lectură, este necesar a menționa faptul că povestea te captează în tumultul pe care personajul principal îl trăiește, pornind de la certitudinea că dramele imaginare sunt, de fapt, tragedii reale. Cartea devine, astfel, o depoziție literară a erorilor comunismului și o posibilitate de a vedea partea nescrisă a istoriei.
Mihaela Burlacu a afirmat, la finalul lansării, că "talentul e relativ". Sunt de acord, în ceea ce o privește. Ceea ce s-a reconfirmat prin "Decalogul tăcerilor albastre" este faptul că, la urma urmei, finalul aproximat este moartea, indiferent de culoarea sa.