În toamna anului 1946, George Enescu a părăsit pentru totdeauna România. Evident, presa vremii, controlată de regimul comunist, mnu a consemnat evenimentul. Astfel că momentul plecării din țară a rămas învăluit în ceață.
Ajutorul organizațiilor evreiești
Există, totuși, o referire scrisă, târzie. E vorba de articolul polemic "Replica. Exil, neghina și narațiuni S.F", semnat de Teodor Wexler și publicat în "Observator cultural" - din care citez: "Ca unul care l-am cunoscut personal pe George Enescu, mă simt obligat să relatez condițiile în care marele geniu al românilor a ales libertatea. În toamna anului 1946, în urma apelurilor disperate ale dr. Filderman (dr. Wilhelm Filderman era președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România –n.n.), către marile organizații evreiești din SUA de a ajuta poporul român lovit de foamete și secetă, Enescu și rabinul Safran pleacă în America să colecteze fonduri cu care să cumpere grâu și porumb. Li se alătură ambasadorul Ralea. Se strâng fonduri pentru cumpărarea a 10.000 de vagoane de cereale. În urma unei convorbiri telefonice Truman-Filderman, președintele Statelor Unite dispune ca cerealele să se distribuie printr-un pod aerian alimentat din rezervele armatei americane din Europa".
Relatarea nu precizează sursa informației, lăsând să se înțeleagă că ar fi fost obținută chiar de la George Enescu, pe care Teodor Wexler l-a cunoscut personal, și nu oferă amănunte din momentul plecării artistului în exil. Autorul este preocupat să prezinte doar contextul economico-social (criza economică și foametea care lovise România) și pretextul oficial folosit de artist și de cei ce l-au ajutat să plece din țara ocupată de ruși (colectarea fondurilor pentru achiziția de cereale).
Cu "Ardealul" spre America
Poate că filmul acestui tragic episod din istoria noastră națională și din viața marelui Enescu ar fi rămas pentru totdeauna necunoscut dacă întâmplarea nu mi l-ar fi scos în cale pe domnul Mircea Scondăcescu, inginer – pensionar, în vârstă de 77 ani -, unul dintre martorii oculari ai momentului. "Eram elev la Liceul «Mircea cel Bătrân», în clasa a șasea de liceu – își aduce aminte acesta. Pe atunci, clasa întâi de liceu începea după cele patru clase primare. Era vacanța de vară a lui 1946, un an de cumplită criză economică, de foamete. Dobrogea deși era săracă, fusese invadată de moldovenii veniți în căutare de alimente. Un coleg de școală, Simion Maior, al cărui tată avea o cârciumă situată la capătul dinspre obor al străzii Călărași (pe locul unde, astăzi, se află Casa de Cultură a Sindicatelor) a venit cu ideea să ne angajăm în port, la încărcat cherestea pe niște vapoare grecești, să câștigăm ceva bani. Îmi aduc aminte că prima navă pe care am încărcat-o se numea «Margarita» și era din portul Pireu. Pe atunci nu existau macarale la Constanța. Doi oameni ne puneau, în spate, vreo patru – cinci blăni. Astea erau niște scânduri de câțiva metri lungime. Cu ele în cârcă, urcam de pe cheu pe navă, pe scări improvizate din lemn. Într-una din zile (era pe la începutul lui septembrie 1946) s-a auzit un strigăt: «Pleacă George Enescu din țară!». Toți hamalii au părăsit navele, cheresteaua, au lăsat lucrul și au fugit spre Gara Maritimă. Culmea, hamalii din port știau că Enescu este o mare valoare a României. Probabil că cei mai mulți nu îi auziseră vreo compoziție la radio, dar plângeau la plecarea lui. Știau că e un român vestit. Era impresionant. Prin mulțimea adunată s-a creat un culoar, prin care a trecut George Enescu. Era însoțit de violonistul Yehudi Menuhin. Prin port se zvonea că acesta i-a înlesnit plecarea din țară. Vasul «Ardealul» era tras la cheu. Urma ca Enescu să se îmbarce pe el pentru a ajunge la New York. «Ardealul» era o navă de marfă, dar avea și câteva cabine pentru pasageri. George Enescu s-a pupat cu Yehudi Menuhin pe cheu și a urcat scara navei. Lumea a început să plângă. Mă emoționez, și eu, acum, când îmi aduc aminte (interlocutorului i se umezesc ochii de lacrimi – n.n.). Nava a început să se îndepărteze. Până a trecut de farul verde și farul roșu (care străjuiau intrarea în portul Constanța – n.n.), Enescu a rămas la pupa și ne-a făcut semne cu mâna. Lumea plângea; se auzeau urale. Apoi, oamenii au început să fugă pe dig, ca să-l mai vadă. Astfel a dispărut din țară George Enescu. După mai mulți ani, discutând cu cineva din port am aflat un amănunt impresionant. Comandantul navei «Ardealul» a adus un pian la bord pentru acel voiaj. Aflat într-o cabină cu fața spre Răsărit, spre țară, Enescu a cântat tot timpul călătoriei".
Discipol până la moarte
Enescu și-a reluat activitatea în străinătate. A concertat în SUA, Canada, Anglia, Franța și Italia și nu a mai revenit în țară. În iunie 1947, la Festivalul din Strasburg, a cântat dublul concert de Bach, împreună cu fostul său elev, Yehudi Menuhin, dirijor fiind Otto Klemperer. Câteva zile mai târziu, Enescu l-a acompaniat pe Menuhin în prima audiție pariziană a concertului de Bartok. Iar sub bagheta lui Ionel Perlea, Enescu și Menuhin au interpretat dublul concert de Bach, la New York, în ianuarie 1950.
După cum se vede, celebrul violonist i-a rămas apropiat tot restul vieții lui Enescu. Faptul că acesta s-a născut în America, într-o familie de evrei-ruși emigranți este o confirmare indirectă a mărturiei lui Teodor Wexler privind rolul jucat de organizațiile evreiești în scoaterea lui Enescu din România. Probabil că Yehudi Menuhin a fost exponentul lor. Ar fi interesant de știut dacă el s-a oferit sau a fost mandatat să vegheze la îmbarcarea profesorului său pe nava "Ardealul".
Biografii consemnează că marele artist român a murit în primele ore ale dimineții de 5 mai 1955, la hotelul "Atala", din capitala Franței, și a fost înmormântat în cimitirul "Père Lachaise", din Paris.