LECȚIILE PROFESORULUI

399
LECȚIILE PROFESORULUI - dbd7904a74fec31589ee16312c09d542.jpg
Îmi este foarte greu, dar în același timp necesar să scriu despre Marin Mincu. Din momentul în care m-am înecat de plâns când Florin Anastasiu mi-a dat vestea accidentului vascular, iar apoi medicul de gardă de la Elias mi-a spus că nu este nicio speranță, am realizat că în mintea și în inima mea el rămăsese singurul reper, după ce îl înmormântasem, anul trecut, pe tata. Cei doi bărbați care mi-au marcat viața au dispărut în interval de un an, unul la 66, celălalt la 65 de ani. Cu tata am crescut, el mi-a transmis dragostea pentru carte, pentru artă, pentru frumos, mi-a arătat calea principiilor și a dreptății, mi-a deschis sufletul către bine, dar nu mi-a spus - nu știa, nu spera nici el, era un om care nu-și îngăduia să viseze, să creadă - cât pot și trebuie să cer de la mine. A venit apoi Marin Mincu. Intimidant, măreț - după primul curs din anul I am vrut să mă las de facultate, mă simțeam strivită, nu știam nimic sau așa îmi dăduse impresia. La al doilea, m-am mai liniștit, parcă era alt om, s-a apropiat de noi și ne-a arătat că este și el uman și inteligibil, ne-a dat prilejul să ne scotocim cunoștințele și să ne ridicăm din "pumni". În cei cinci ani alături de el, am văzut calitățile și defectele unui om mare. Am văzut ce dorea și a reușit să construiască, am simțit totalul lui dezinteres pentru orice lucru sau fapt care nu ținea de literatura română și de academism ca atitudine existențială. L-am văzut sublim, vorbindu-ne despre Urmuz neîntrerupt timp de două ore, atins de inspirație, l-am văzut amuzându-se cu farse prietenoase sau încercând șovăielnic să se apropie de studenți, dar nereușind să trecem nici el peste timiditatea proprie, nici noi peste teama pe care ne-o inspira. Da, era rău, era arogant, era neiertător și brutal cu cei care nu se ridicau la înălțimea pretențiilor lui. Profesorașilor de la engleză, care nu se țineau de treabă, adică nu își scriau lucrările științifice și nu își dădeau doctoratele la vreme, le spunea "pufuleți" sau chiar mai rău și îi sancționa verbal de câte ori avea ocazia, uneori în fața studenților, ba mai ales în fața lor. Mai mult, l-am auzit numindu-l "vită încălțată" pe un venerabil profesor de istoria limbii, atunci când acesta din urmă luase o măsură administrativă pe care Mincu a considerat-o nepotrivită. Având simțul umorului și știind să-l tempereze pe colericul decan, Petrișor i-a răspuns, disimulându-și amuzamentul și/sau enervarea: "nu permit să renunțați la formulele de politețe, am și eu o vârstă și o poziție", iar Mincu a revenit vesel: "domnule șef de catedră, sunteți o vită încălțată!". Nu, nu era academică exprimarea, dar Marin Mincu își putea permite uneori "licențe poetice". (Și-a permis câteva și în viață, răscumpărându-le apoi și transferându-le în text.) Nu o dată ne-a modificat programul, mânându-ne la câte un curs chiar atunci când trebuia să dăm vreun colocviu, nu o dată ne-a pus întrebări care excedau bi-bliografia, iar la examenele lui, indiferent de nota din scris, toată lumea intra la oral. Nu o dată a picat pe câte cineva care visase ambele subiecte pentru că nu știuse să răspundă la întrebarea suplimentară, nu o dată a pus 10 tocmai pentru că studentul nu atât de pregătit știuse să răspundă la acea întrebare. Era, așa am avut mereu impresia, întrebarea prin care dorea să iscodească puterea de înțelegere, la un nivel mai profund, dincolo de memorarea cursurilor, a literaturii. Întrebarea care nu ne lăsa să lâncezim în platitudine și lene intelectuală. A stârnit ură. Ura celor care nu sunt îndeajuns de inteligenți, ura celor care s-au lăsat copleșiți de insulte și nu au putut să simtă intenția educativă, civilizatoare a disprețului cu care îi trata Marin Mincu. Și nu au reușit să distingă, în spatele jignirilor, întotdeauna proferate cu răceală și calm, cu o privire care venea de foarte sus și de foarte departe, lipsa totală a ranchiunei și disponibilitatea de a anula rapid distanța (ce ținea de un instinct de conservare și de o timiditate disimulată perfect) și de a oferi ajutor celor care i l-ar fi cerut. Și apoi a fost prea târziu, pentru că Marin Mincu nu era omul care să uite și să ierte sau să se prefacă a uita și a ierta. Nu era omul care să răspundă unei mâini întinse, dacă acea mână aparținea unei persoane care, la un moment dat, își arătase lipsa de caracter. Se uita cu dispreț suveran la respectiva mână și gonea cu indignare individul nedemn de atenția lui, acela începând a se micșora, vizibil, în raport cu statura impunătoare a Profesorului. Tăia într-o clipă și fără regrete orice legături, chiar cele de civili-tate, cu oricine nu-l merita ca prieten sau simplă cunoștință. Am învățat de la el intransigența, întâi față de mine, apoi față de ceilalți, am învățat că se poate trăi cu o coloană vertebrală dreaptă, neaplecată către tot felul de găști și coterii. Am învățat că avem prea puțin timp ca să ni-l pierdem cu tot felul de nulități lingușitoare și că vecinătatea leprelor molipsește, deci trebuie evitată. Firește, nu am aplicat învățăturile lui cu același radicalism, ci am adaptat firii mele, (nu cu mult) mai blânde, intransigența. Am găsit căi pentru a ocoli, a ignora nonvaloarea și a o înfrunta doar în cazuri extreme, atunci când se impune atenției publice și trebuie împinsă înapoi către locul cuvenit. Și poate că am greșit, poate că atitudinea agresivă a profesorului era preferabilă. Într-o lume în care mai convingător decât ceea ce faci este cu cine te împrietenești și cine te recomandă, Marin Mincu m-a învățat că, în cele din urmă, importantă este munca, pentru că te definești ca ființă prin ceea ce rămâne din mâinile și din mintea ta, fără să falsifici rezultatul. Am învățat să mă caut și am învățat consecvența. Am învățat de la Marin Mincu să cer mai mult de la mine. Cel mai important moment din viața de studentă a fost acela când s-a arătat plăcut surprins de prima formă a lucrării mele de licență, despre teatrul lui Blaga. Mi-aduc aminte că m-a întrebat dacă nu cumva m-a ajutat tata. Nu, era numai și numai munca mea! Mă ajutase înțelegerea corectă, aproape empatică, a formidabilelor cursuri ale lui Marin Mincu despre textualism. Păstrez și acum (printre comorile mele) amintirea zâmbetului aprobator de pe fața decanului, când îmi răsfoia lucrarea. Era o confirmare nu a valorii, pentru că aveam multe lacune, ci a potențialității. Era încrederea de care aveam nevoie pentru a merge mai departe și a căuta să suplinesc lipsa. Pentru a porni în călătorie - da, în călătoria inițiatică despre care ne vorbea la cursul de literatură orală! - ca un actant semnificativ. Ultima lecție pe care am înțeles-o de la Marin Mincu - cu toate că el mi-o predase cu multă vreme în urmă, o reiterase de nenumărate ori, dar eu nu-i percepusem întrutotul importanța - este lecția efortului civilizator cu orice preț. Marin Mincu s-a luptat pentru crezul și iubirea lui, literatura română. Progresul literaturii române și recunoașterea ei în lume erau finalitatea tuturor eforturilor sale și au scuzat orice mijloace folosite vreodată. Niciun alt scop, niciun alt interes personal. A avut o viziune, a construit din piatră o universitate și a clădit o operă de peste 40 de volume (poezie, proză, critică literară), aere perennius, a inventat și a ridicat poeți, a întemeiat o școală literară, a trăit prin literatură, autentic, total. Eram și eu o unealtă și un sprijin pentru marele lui plan, încercând, totodată, să-mi clarific propria finalitate. Am speranța că va exista cineva suficient de puternic, inteligent și talentat ca să poată duce mai departe efortul lui Marin Mincu. Și mai am speranța că voi găsi suficientă putere ca să dau, cu timpul, contur, intensitate și materializare viziunii mele. Pentru ca lecțiile Profesorului să nu fi fost în zadar. Pentru a nu irosi norocul de a-l fi cunoscut, de a-i fi fost printre apropiați și de a-l fi avut ca Magistru.

Top articole din Cultură-Educație

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole din aceeași secțiune

Pagina a fost generata in 1.7554 secunde