Povestea unei biserici unicat, dintr-un cătun pe cale de dispariție, dintre dealurile Dobrogei

Tot din acea vreme datează și inițiativa de salvare a bisericuții din localitate. În perioada când cei doi au achiziționat casa bătrânească în care locuiesc în prezent, în gospodăria de peste drum au remarcat o căsuță că aproape se prăbușea. S-au interesat cui îi aparține și astfel au aflat că era, de fapt, biserica creștină.

Deși nu are turlă, biserica cu hramul „Sfântul Dimitrie” are toate elementele unui lăcaș ortodox: altar semicircular, pronaos, naos, pridvor, bolți din lemn, icoane vechi, foarte bine conservate etc. Lăcașul de cult este semiîngropat, cu nivelul podelei altarului sub nivelul de călcare, având doar pridvorul cu o treaptă peste terenul în pantă. Din exterior, dă impresia unei case tradiționale, nicidecum a unui lăcaș de cult ortodox.

În Dobrogea s-au păstrat vreo trei astfel de biserici, ce datează din timpuri în care creștinii își țineau ascunsă credința, la Izvoarele, Satu Nou și Strunga; lăcașul de cult din Izvoarele este unic prin faptul că, în momentul renovării lui, i-a fost păstrată specificitatea, nefiind folosite materiale moderne, precum BCA, la renovarea pereților.



Refăcută în 2001, din „materiale care nu lasă urme arheologice”

După ce s-a mutat în satul constănțean, arhitectul Vlad Calboreanu a umblat vreo doi ani să strângă toate actele necesare, să obțină fondurile și aprobările pentru a salva biserica de la pieire.

„Am reparat-o în 2001; oamenii de aici strânseseră o mică parte din bani. Teoretic, la acea dată era funcțională, dar preotul de atunci a spus că nu mai intră în ea, pentru că la un vânt mai puternic a trosnit, de au crezut că se prăbușește. Într-adevăr, un an mai târziu, când am desfăcut primele scânduri de la acoperiș, toată bolta a căzut pe masa de la altar”, își amintește arhitectul.

„Biserica este realizată în întregime din materiale care se distrug în timp, nu lasă urme arheologice. Nu are piatră, ci doar lemn, împletitură din lemn, pământ, acoperiș din olană. Sunt materiale pe care în 2001, când am refăcut biserica, și noi le-am găsit greu. În parte, am refolosit materialele găsite în cadrul lăcașului, care nu au fost alterate de apă sau trecerea timpului. Cât mai rezistă... ce pot să spun: meșterul dulgher ne-a dat asigurări că lemnul pus, nou, rezistă încă 50 de ani. Dar pentru contraforți, de exemplu – este singura biserică unde mai sunt folosiți contraforți – am refolosit lemne din biserică și mai trebuie înlocuiți din ei.

Atunci, am pornit de la primul stâlp și am înlocuit toți stâpții, apoi am luat la rând toate grinzile și le-am înlocuit, cu piese care se potriveau. În proporție de 90% erau putrezite”, a mai amintit Vlad Calboreanu.

În prezent, bisericuța este funcțională, găzduind în fiecare sfârșit de săptămână slujbele religioase și parastasele pentru locuitorii satului plecați la cele veșnice.

Despre începuturile micuței bisericuțe semiîngropate, fără turlă, nu se știu prea multe. „Nu există documente din care să reiasă de când datează biserica. Am găsit menționări ale localității, în 1812, ca punct de refugiu pentru corăbii, loc pentru întors, pentru că Dunărea îngheța mai puțin. Biserica nu era menționată; dar exista comunitate în zona aceasta, nu se știe dacă de români sau lipoveni, este posibil să fi fost și biserica”, afirmat Vlad Calboreanu.

Încercările de datare a bisericii au rămas fără un rezultat cert; s-a constatat însă că biserica, de la altar până la poartă, este așezată pe o veche necropolă, foarte posibil din neolitic, aparținând culturii Gumelnița. Materialele arheologice descoperite în zonă (monede romane, bizantine, turcești și mai puține românești din secolul al XIX-lea), unele chiar în curtea bisericii, atestă o locuire intensă din secolele al IX-lea – al XIX-lea.

Pe lângă preocuparea pentru întreținerea bisericuții de peste drum de casa sa, arhitectul a realizat într-o anexă a locuinței și un mini-muzeu, pentru sufletul său, dar și spre încântarea vizitatorilor care îi trec pragul. Într-o magazie folosită de foștii proprietari pentru strângerea tutunului sau pentru adăpostirea animalelor, arhitectul a expus piese antice, piese tradiționale adunate de prin părțile locului de săteni și recondiționate de arhitect.