Interviu laic cu părintele Marius Moșteanu:

"Sistemul ticăloșește copilul, pentru că îi cere să-l mintă pe față"

Duminică, 05 Martie 2017, 15:24
15835
Atunci când nu se află în slujba enoriașilor săi de la Biserica "Sfântul Nicolae Vechi", părintele Marius Moșteanu se împarte între catedra Departamentului de artă sacră și teologie didactică din cadrul Universității "Ovidius",  unde este asistent universitar doctor, și întâlnirile la care este provocat de "Agora Tea&Coffe".  Recent, a afirmat că școala românească se reduce la un act instituțional, acela de a oferi o diplomă, dar nu și cunoaștere. 


- Ce v-a determinat să afirmați acest lucru? 


- Școala românească a rămas la nivelul educației și mai ales al instrucției. În școală românească se face mai mult informație decât educație. Am fost de curând invitat, în Finlanda, la o școală, prilej de a petrece o zi și de a vedea cum vin copiii la școală. Ei bine, eram deja marcat de faptul că am văzut în curte numai copii bucuroși. Pe când la noi, un copil bucuros însemna că ori este ultima zi de școală și începe vacanța mare, ori s-au terminat tezele și este perioada în care se corectează și nu știm ce prăpăstii de note vom avea. Evident, am dorit să aflu cauza faptului că niciun copil nu era apatic. Mergând în clase, am descoperit că fiecare era îndrumat să facă ce simte că poate mai bine. Erau canalizați către lucruri pe care simt ei că le pot duce la bun sfârșit. Apoi i-am văzut că, la ora 12, serveau împreună masa de prânz. A face acest lucru este un act educațional prin sine. Nici nu ar trebui mai mult făcut de o școală decât a aduna copiii și a-i educa să știe să vorbească între ei. Să nu credeți că nu au și ei tablete și telefoane! Dar nu e nevoie și nu simt ei nevoia să le folosească. Atunci mi-am dat seama că nu tehnologia sau internetul sunt de vină, ci sistemul educațional, care nu oferă alternativă acestor lucruri pe care copiii sunt împinși să le folosească. 


De ce spun asta? Păi, acasă, părinții vin foarte târziu și atunci copilul trebuie să-și mănânce timpul cu ceva. Nu se mai duc la joacă cu colegii, pentru că nu mai există cultivate în școală aceste jocuri comune și atunci e împins copilul către ceea ce este mai lejer, mai facil. Creierul uman primește informații cel mai ușor vizual. Nu trebuie să ai nicio dexteritate de a scrie, de a face ceva anume, ci pur și simplu devii spectator și informația intră. Dar ce informație? La un moment dat, se creează confuzii, pentru că virtualitatea este o mare problemă. 


Am văzut acolo folosit internetul pentru a rezolva niște teme, pentru a rezolva niște situații didactice. Spre exemplu, temele care sunt date acolo sunt legate de lucruri practice. Cineva a primit o temă să gătească un desert. Nu era o școală de patiseri-bucătari. Pur și simplu, era în clasa a VII-a și i se cerea pentru săptămâna următoare să facă respectiva temă. Și am întrebat cum îl verifică? "Dar nici nu trebuie să mă verifice", a venit răspunsul. Eu fac câteva fotografii, un filmuleț scurt în timpul în care învârt... Da, dar dacă ai fi în România, cu siguranță că ai folosi photoshopul și ai face niște poze care să dea impresia că ești cel puțin master chef. Și a spus "Dar de ce să fac asta?". Era un român plecat din România cu câteva luni înainte și deja nu mai avea mentalitatea că trebuie să mintă. Că trebuie să ducă la școală ceva ce nu este al lui. Sistemul nu mai cere de la el minciuna. 


În școala românească se cere minciuna, se cere ca un copil să facă 50 de probleme de matematică într-o săptămână și el probabil că are matematica în structura lui genetică ceva mai departe decât un coleg de-al lui care chiar poate să facă 20 singur și 30 mătușa. Și atunci, el este obligat să mintă că le-a făcut și să apeleze la tot felul de tertipuri. Și atunci, iertați-mă că o spun, dar sistemul ticăloșește copilul. Pentru că îi cere să-l mintă pe față. Un profesor care dă o astfel de temă nepersonalizată cred că ar trebui să ia seamă la cine poate să facă cinci probleme și cine poate să facă 20. Dacă îi va cere fiecăruia după cât poate să facă, cu siguranță acesta nu va mai fi nevoit să fure din altă parte. Ca să nu mai spun că peste 20 de ani va fura în alt fel... 




- Nu ne furăm căciula tot compa-rându-ne cu sistemul finlandez? 


- Noi, românii, trăim comparativ. De exemplu, dacă noi am avea o casă normală și nu l-am vedea pe vecinul care își schimbă gresia de trei ori pe sezon, am fi foarte fericiți. Lucrurile nu stau așa numai la capitolul gospodărie internă, ci și la capitolul educație-învățământ-copii. Dacă îl vedem pe vecinul nostru că îl trimite la școală peste hotare pe copil, cu siguranță abia așteptăm să ajungă și al nostru acolo unde s-a dus și fiul vecinului. Neîntrebându-ne dacă și copilul nostru are aptitudinile, sau dorința, sau înclinațiile de a face ceea ce se face în altă parte. 
Noi, însă, întotdeauna considerăm că acasă lucrurile nu sunt bune, ci întotdeauna la vecini. 


Revenind la întrebare, învățământul românesc este așa cum este. Dacă vom căuta să vedem partea bună a lucrurilor, cu siguranță vom avea multe de câștigat și multe de găsit. Dar, dacă vom căuta numai elementele negative, care nu mai au nicio relevanță față de actul major pe care îl reprezintă învățământul românesc, atunci punem accentul pe altceva.


Articole pe aceeasi tema

Pagina a fost generata in 0.2054 secunde