"Mâini de fier în mănuși de catifea"

Un copil excesiv de răsfățat îi exasperează deseori pe părinți și pe cei din jur cu pretențiile lui nejustificate. Cum s-a ajuns aici? În "culisele" acestui comportament teatral se ascunde dorința copilului de a testa toleranța și răbdarea părinților. Părintele pierde punct cu punct o serie de confruntări. Copilul simte ezitarea părintelui și continuă să se confrunte cu acesta. Dacă părintele ar fi ferm, cel mic nu ar mai insista să intre în acest "joc" enervant. Sunt momente în care e nevoie să-l tratezi de pe o poziție de autoritate. Te întrebi de ce copilul este atât de răsfățat încât nu îți mai recunoaște autoritatea sau te ignoră? Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este chiar dificultatea părintelui de a fi ferm. Puteți fi un părinte ferm fără a vă chinui prea mult, dacă vă este clar ceea ce este interzis și ceea ce este negociabil în relația cu copilul. Asta înseamnă că atunci când este necesar (vă minte, de exemplu, încălcând astfel o regulă de bază), știți să interveniți prompt și să fiți inabordabil. Știți să fiți dur, dar și tandru, tolerant din când în când față de nesupunerea și răzvrătirea micuțului, dar și intransigent. Un fel de "mâini de fier în mănuși de catifea".
Ca adulți, vi se pare corect să aveți dreptul de a contesta o decizie, dar greșiți nedându-i copilului dreptul la a contesta alegerea dumneavoastră.
Puteți fi ferm și categoric, fără să vă enervați, fără să ezitați, ci cu mult calm. Un ton iritant trezește resentimentele copilului și poate răspunde cu o altă provocare. Un ton ezitant ascunde un sentiment de vinovăție al copilului. Un ton ferm, categoric ar trebui să transmită calm, siguranță și bună dispoziție. Cel mic va simți că jocul s-a terminat, că părintele este cel care deține controlul și că e inutil să mai insiste.

Un copil excesiv de răsfățat îi exasperează deseori pe părinți și pe cei din jur cu pretențiile lui nejustificate. Cum s-a ajuns aici? În "culisele" acestui comportament teatral se ascunde dorința copilului de a testa toleranța și răbdarea părinților. Părintele pierde punct cu punct o serie de confruntări. Copilul simte ezitarea părintelui și continuă să se confrunte cu acesta. Dacă părintele ar fi ferm, cel mic nu ar mai insista să intre în acest "joc" enervant. Sunt momente în care e nevoie să-l tratezi de pe o poziție de autoritate. Te întrebi de ce copilul este atât de răsfățat încât nu îți mai recunoaște autoritatea sau te ignoră? Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este chiar dificultatea părintelui de a fi ferm. Puteți fi un părinte ferm fără a vă chinui prea mult, dacă vă este clar ceea ce este interzis și ceea ce este negociabil în relația cu copilul. Asta înseamnă că atunci când este necesar (vă minte, de exemplu, încălcând astfel o regulă de bază), știți să interveniți prompt și să fiți inabordabil. Știți să fiți dur, dar și tandru, tolerant din când în când față de nesupunerea și răzvrătirea micuțului, dar și intransigent. Un fel de "mâini de fier în mănuși de catifea".
Ca adulți, vi se pare corect să aveți dreptul de a contesta o decizie, dar greșiți nedându-i copilului dreptul la a contesta alegerea dumneavoastră.
Puteți fi ferm și categoric, fără să vă enervați, fără să ezitați, ci cu mult calm. Un ton iritant trezește resentimentele copilului și poate răspunde cu o altă provocare. Un ton ezitant ascunde un sentiment de vinovăție al copilului. Un ton ferm, categoric ar trebui să transmită calm, siguranță și bună dispoziție. Cel mic va simți că jocul s-a terminat, că părintele este cel care deține controlul și că e inutil să mai insiste.