Concurs Vomitând, pe blocuri alergam!

Ce-o fi fost în mintea celor de la Dice, când au scos pe piață Mirror’s Edge, doar ei știu. OK, jocul arată bine (cred). Depinde mult și de ce perspectivă urbanistică și cromatică are fiecare. Spectrul coloristic ales de ei reușește să surprindă bine (cred) imaginea unei regim totalitar, în care oamenii sunt monitorizați (ca-n Anglia) și informațiile ascunse sunt cărate de curieri parkour-iști (știți sportul citadin la care mă refer), peste blocuri, fabrici și uzine. Dar, dar... Dumnezeule, atât de mult alb și roșu și verde brotăcel la un loc n-am mai văzut decât în paginile de amenajări interioare din revistele fancy. După vreo două ore simțeam o acută stare de vomă.
Și să nu uit: dacă aveți cumva rău de mișcare sau de înălțime, n-are rost să vă jucați. După 30 de minute te lovește o ușoară durere de cap, urmată de binecunoscuta greață. Apoi, în cel mult cinci minute sunteți la baie, hrănind rățuștele din canalizare. Dacă aveați rău de mișcare și nu știați de el, veți afla cu siguranță.
Eu știu acum că am. Dar abia după vreo trei ore de joacă și-a anunțat prezența. Aici poate e și vina producătorilor jocului. Ideea e să te bage cu forța în pielea personajului, o ciutancă emo pe numele ei Faith. Joci un 1st person running game, fără HUD, hartă, bară de viață sau orice alt element grafic fix, la care să poți să te uiți și să îți determini creierul să ignore faptul că alergi cu 50 km/oră și sari de pe un acoperiș de zgârie-nori pe un metrou în mișcare. În plus, camera este prinsă de ochii lui Faith: dacă ea se rostogolește, atunci și imaginea se rostogolește. Vă dați seama că săracele emisfere ale creierului sunt supuse unui quiz diabolic: ne mișcăm stând pe loc, ce facem noi aici? Ăăăăăă, simplu, zic să îl facem pe posesorul creierului să vomite!
Eu unul am rezistat stoic și am alergat mai ceva ca Forrest Gump, am ignorat și telenovela pusă pe post de story și faptul că fătuca asta chiulise de la orele de fizică și am alergat și alergat, am sărit pe trenuri și printre ventilatoare industriale, peste blocuri și garduri cu sârmă ghimpată, peste miile de aparate de aer condiționat (halal regim totalitar) și dă-i și fugi și dă-i și fugi, până într-o parcare nenorocită (cu var alb și o dâră de verde brotăcel), unde m-au prins patru mascați și au început să tragă în mine!!! Aici m-am plictisit, mai ales că realizatorii jocului rămăseseră fără idei când a venit vorba de bătaie. Parcă și văd discuția:

Interior office, la Dice, ora 19
Producător 1: "OK, deci avem o atletă desăvârșită, care poată să sară peste un gol de vreo 20 de metri. Își menține balansul pe brațul unei macarale care se învârte, la 500 metri deasupra solului, în timp ce se trage în ea cu arme automate, de calibru mare. Poate să meargă pe pereți și, după plac, să mai sară o dată, din poziția asta paralelă cu nivelul mării. Are o aderență fantastică și o putere inumană în mâini, căci se prinde de un pervaz în timp ce cade cu 60 km la oră de pe un bloc. Să nu mai aduc vorba de viteza de reacție. Stă pe metrou, în tunel, la 120 km/oră și se ferește de indicatoarele de trafic. Acum trebuie să discutăm și despre ce poate să facă în luptă, doar e ultima zi, mâine jocul intră în producție!"
Producător 2: "Să mergem la masă!"
Ora 3 dimineața, într-un club de fițe din centrul orașului
Producător 1: "Am cam uitat să regândim combat-ul în Mirror’s Edge!"
Producător 2: "Ce-i aia… combat? Hâc!"