Cea mai de preț avuție a unei națiuni este munca, mărimea ei depinzând de dimensiunea populației. Teza formulată de Adam Smith, fondatorul economiei politice moderne, apărută în celebra lucrare "Avuția națiunilor" (1776) a fost preluată de toate regimurile politice (capita-liste ori comuniste) și pusă la baza politicilor de creștere demografică.
Pentru economia modernă, populația este rezervorul de capital uman. De ca-racteristicile populației (mărime, stuctură pe vârste, sexe, nivele de pregătire și ocu-pații, distribuție în teritoriu și stare de să-nătate) depind dimensiunea și calitatea acestui capital.
România se îndreaptă cu pași mari spre o criză profundă de capital uman. Datele Institutului Național de Statistică arată că, de la un pisc demografic de 22.810.035 de locuitori, la 7 ianuarie 1992, populația rezidentă a țării a ajuns la numai 19.870.600 de locuitori, la 1 ianuarie 2015. Pierderea a crescut la 2.939.435 de locuitori în decurs de 23 de ani. La acesta trebuie adăugați circa 3 milioane de români care și-au menținut rezidența în țară, dar muncesc în străinătate. Aceștia reprezintă un capital social de calitate pentru alte state.
Rezerva națională de forță de muncă va continua să se subțieze, pe fondul reducerii populației. Institutul Național de Statistică prognozează că, în anul 2060, România va mai avea doar 13 milioane locuitori, cu aproape 7 milioane locuitori mai puțin decât la 1 ianuarie 2015. Este o perspectivă catastrofică pentru economia națională.
Situația va fi chiar mai gravă decât pare la prima vedere, întrucât o serie de procese ce contribuie la deteriorarea calității populației și, implicit a forței de muncă, se vor adânci. Pe fondul reducerii numărului de nou născuți și a migrației externe a forței de muncă, cu precădere din rândul tinerilor, crește amploarea fenomenului de îmbătrânire a populației. Sistemul de învățământ, incapabil să se reformeze și să răspundă nevoilor economiei, continuă să producă absolvenți din ce în ce mai slab pregătiți, specializați în domenii fără căutare pe piața muncii.
Criza din Sănătate, care încă nu a ajuns la apogeu, va avea o contribuție majoră la diminuarea populației și a forței de muncă, precum și la înrăutățirea calității lor.
Conflictul dintre stat și societate se va adânci și mai mult. Structurile statului vor continua să joace rolul de căpușă, crescând în dimensiune și absorbind tot mai multe resurse, vlăguind tot mai mult populația și forța de muncă.
Pe de altă parte, decalajele salariale și de nivel de trai dintre România și celelalte țări din Uniunea Europeană se vor adânci, ceea ce îi va motiva pe și mai mulți români să își părăsească țara.
Guvernanții și partidele politice se dovedesc incapabili să stopeze declinul demografic și al forței de muncă. Ar însemna să pună capăt corupției și subminării sistematice a statului de drept, să renunțe la numeroasele privilegii și la a mai gestiona instituțiile și companiile statului ca pe propriile lor moșii, ar însemna să legifereze și să conducă în interesul națiunii. Dar așa ceva nu se va întâmpla în următorii cincizeci de ani.
Criza demografică prin care trecem nu pare a stârni îngrijorarea autorităților române. Dimpotrivă, acestea încurajează migrația forței de muncă și depopularea țării, prin măsuri anti-economice și anti-sociale.
Este un curs împotriva istoriei. La recen-sământul din 29 decembrie 1930, România înregistrase o populație de 14.280.729 persoane.
Pentru țara care a trăit sub cinci dictaturi (carlistă, legionară, antonesciană, a pro-letariatului și ceaușistă) și care a îndurat ororile celui de-Al Doilea Război Mondial, ale ocupației germane și sovietice, ale foametei, pentru țara care a mâncat și s-a îmbrăcat, ani la rând, pe cartelă, care și-a ucis fii cei mai buni în pușcăriile comuniste și în lagărul de exterminare de la Canal, a însemnat un efort extraordinar să ajungă la o populație de 22.810.035 persoane în 1992.
Toate suferințele îndurate și sacrificiile făcute pentru a atinge acel pisc demografic se dovedesc acum inutile. În România de astăzi, omul nu este cel mai prețios capital.