Au trăit patru luni sub amenințarea cu moartea

"Am trecut printr-un iad - astfel și-a început relatarea marinarul Virgil Teofil Crețu, în fața ziariștilor, la sediul Sindicatului Liber al Navigatorilor.

Capturați în Golful Aden

Pe data de 2 februarie 2010, în jurul orei 11, românul, aflat la primul său voiaj, era de cart, pe nava RIM, împreună cu comandantul sirian. Navigau în zona Golfului Aden. Deodată, la distanță de 4 - 5 mile au zărit o barcă. Erau șapte - opt bărbați în ea. Au pornit motorul, s-au apropiat de nava RIM și au început să tragă cu armele automate. Erau dotați și cu aruncătoare de grenade AG7.

RIM a lansat SOS-ul, dar totul s-a petrecut mult prea repede pentru a fi ajutați de vreo navă de război. Cargoul era pe ultimul său drum, spre un șantier din Kandla, unde urma să fie dezmembrat. Plecase dintr-un port ucrainean, încărcat cu argilă. Tranzitase Marea Roșie cu o viteză de 6 noduri, iar la momentul atacului nu avea mai mult de 8 noduri.

Fiind o navă joasă, pirații au urcat fără probleme la bord și au preluat comanda. Purtau tricouri și un fel de fuste. Alții, erau pe jumătate goi. Toți erau în picioarele goale.

N-au trecut 10 minute și a apărut o navă NATO. Venise în ajutor, dar era prea târziu. Nu mai putea interveni.

Ocupanții navei au dat adunarea echipajului. I-au obligat pe marinari să îngenuncheze, cu mâinile la ceafă. Apoi au cerut mâncare și apă. Comunicau în engleză, prin intermediul unui translator, care era tot un pirat. Se numea Hussein și spunea că a trăit în Montreal.

Flota de intervenție NATO a trimis un elicopter. La vederea lui, pirații au amenințat că omoară ostatecii unul câte unul. Comandantul lui RIM a luat legătura prin radio cu flota de război și a solicitat să fie retras aparatul de zbor.

La ordinul piraților, RIM și-a schimbat cursul și s-a apropiat de coasta Somaliei. A doua zi, în timp ce nava se afla în ancoră, la bord au venit vreo 20 - 30 de pirați. Nava și-a schimbat din nou poziția, ajungând în dreptul satului Gacan, care nu figura pe hartă.

Echipajul era obligat să stea în careul navei. Doar comandantul a primit permisiunea să doarmă în cabina sa.

Sub teroare

Cu nava în ancoră, au început negocierile pentru plata răscumpărării. La început, pirații au cerut 10 milioane de dolari. Echipajului i s-a cerut să ia legătura cu armatorul Rami Mustafa, cu cei de acasă, cu oricine putea să plătească ceva: guvern, familii, prieteni, biserică, televiziuni.

Comandantul navei a declarat că toți marinarii sunt musulmani, ascunzând faptul că Virgil Crețu este român și creștin. Acest lucru i-a asigurat un regim mai blând echipajului.

După câteva zile, briganzii au cercetat lista de echipaj, pașapoartele și au aflat că există un român la bord. Imediat le-au crescut pretențiile, cerând o răscumpărare de un milion de dolari pentru Virgil Crețu. Pentru că armatorul răspundea mereu că nu are bani, valoarea răscumpărării cerute a scăzut de la zece la un milion de dolari.

După o lună de zile, pirații au schimbat translatorul. Noul venit susținea că nu e pirat și că a făcut școala la Londra. A cerut două milioane de dolari: unul de la statul român și altul de la cel sirian.

Pirații terorizau echipajul. Au răscolit tot vaporul în căutarea computerelor, internetului și telefoanelor, deși acesta nu avea așa ceva în dotare, fiind pregătit pentru demolare. Apoi, pentru că aflaseră de la CNN că echipajul este format din 17 oameni, nu din 10 câți au găsit ei, timp de o săptămână i-au căutat pe cei 7 marinari care lipseau la numărătoare.

Apoi, au venit cu informația că pe cargou s-ar afla uraniu, arme nucleare, deșeuri chimice. A trebuit să fie lămuriți că o navă mâncată de rugină nu poate transporta așa ceva.

Viața a continuat în liniște până s-au terminat alimentele și apa potabilă. Atunci, a început scandalul. Echipajul a fost acuzat că ține ascunsă instalația de desalinizare a apei, deși nava nu era dotată cu așa ceva. Șeful mecanic a fost legat în lanțuri și dus pe punte. A fost ținut o zi întreagă fără apă.

Echipajul era terorizat cu focuri de armă. Pirații se comportau ca animalele. Repetau într-una: "Banii, banii! Nu sunt banii, mâine muriți!"

În zona de ancorare se aflau, la început, și alte trei nave sechestrate, apoi numărul lor a crescut la opt. Erau mai multe grupări care acționau la comanda unui emir, pe nume Omar.

Când s-au terminat alimentele și apa, pe RIM a sosit emirul. Era un individ de vreo 50 de ani, îmbrăcat la fel ca și ceilalți: fustă, tricou și fără papuci. Omar a dat ordin și s-au adus alimente. Proviziile primite pe navă - apă, hrană - proveneau din ajutoarele trimise de ONU pentru populația din Somalia. Acestea sunt capturate de mafia somaleză. Pirații afirmau că ei sunt Mafia.

Omar a stat o lună de zile pe navă, timp în care s-a negociat cu armatorul. Emirul l-a obligat pe român să vorbească în România, la Ministerul de Externe, pentru plata răscumpărării.

Inițial, pirații plănui-seră să folosească cargoul ca navă bază, pentru lansarea atacurilor asupra altor vapoare. Apoi, RIM ar fi fost eliberat. Românul, invocând religia musulmană, i-a spus comandantului că ar fi păcat ca ei să se lase folosiți în capturarea altor echipaje. Sirianul a refuzat elegant solicitarea emirului, susținând că nava sa va fi descoperită ușor de radarele navelor NATO.

A vorbit sub tortură

După două luni, pirații au aflat că nava nu are asigurare și că armatorul Rami Mustafa este iordanian, nicidecum sirian. Echipajul crezuse până atunci că este sirian, pentru că fratele și nepotul său, care erau sirieni, se aflau pe navă. Bandiții erau bine informați.

Piraților nu le trebuia nimic altceva decât drogurile. Mestecau un fel de iarbă. Când se aflau sub influența ei, erau blânzi și puteau fi păcăliți ușor să le dea marinarilor telefonul, să vorbească acasă. Dar când nu erau drogați sau își aduceau aminte de bani, deveneau periculoși și trăgeau cu armele.

Pirații erau soldați. Aveau organizare militară, aveau comandanți și făceau de pază în schimburi. Fiecare dintre ei era dotat cu trei - patru pistoale mitralieră. Aduseseră mai mult armament pe navă și îl depozitaseră într-o magazie. Era mai în siguranță acolo decât pe mal. De altfel, ei preferau să stea pe vapor, căci pe uscat nu erau siguri că dimineața vor apuca să se mai trezească. Se împușcau între ei.

În cea de-a treia lună, aprovizionarea cu alimente a fost oprită, iar rația de apă a fost redusă la jumătate de litru pe zi sau la două zile, de persoană. Se aducea apa din apropiere, de la navele "St James Park" și "Asian Glory", care la rândul lor erau sechestrate.

Într-una din zile, pe RIM a sosit un nou șef al piraților. El știa că pe navă sunt arme. La miezul nopții, oamenii lui l-au sculat din somn pe cel mai vârstnic marinar, care avea 60 de ani. L-au dus pe punte, l-au legat și au tras cu armele în jurul lui, în punte. Apoi, l-au legat cu o parâmă de picioare și au început să-l scufunde în mare și să-l scoată. L-au torturat astfel timp de trei ore, pentru a-l face să spună unde sunt armele. De frică, omul le-a spus să vorbească cu ofițerul secund, că el este fratele armatorului.

Pirații l-au adus pe ofițer pe punte, cu arma la cap. Omul a negat relația de sânge, afirmând că ar fi doar frați de lapte. A fost crezut. Bandiții constataseră că armatorul nu face nimic pentru echipaj și nu-și puteau imagina că acesta n-ar ridica nici măcar un deget pentru fratele său.

Între timp, echipajul suferise o cădere psihică. Marinarii se certau între ei pentru apă și pâine. Supraviețuiau cu apa de ploaie adunată în barca de salvare.

Evadarea din infern

A mai trecut o lună și s-a schimbat șeful piraților. La bord rămăseseră 12 -13 bandiți. Nava a fost direcționată spre o altă locație, la 30 mile spre sud. Noul șef le-a cerut navigatorilor să-și vândă casele și copiii pentru a face rost de 500.000 de dolari.

Între timp, arabii de la bord au găsit un armator sirian, care s-a angajat să plătească răscumpărarea. A fost pus în legătură cu armatorul navei, dar cei doi au sfârșit prin a se certa între ei.

Rami Mustafa a afirmat că ar avea banii de răscumpărare, dar nu și suma necesară - vreo 150.000 de dolari - pentru transportul și parașutarea răscumpărării.

La scurt timp, toată lumea - echipaj și pirați - și-au dat seama că sunt duși cu vorba. Bandiții și-au pierdut răbdarea și au dat ultimatum: dacă nu primesc banii în 48 de ore, căpitanul și românul vor fi împușcați. Pentru că armatorul nu mai răspundea la telefon, românul a luat legătura cu presa. Cei de la Ministerul de Externe îi răspundeau că numai Rami Mustafa îi poate ajuta.

Comandantul sirian i-a spus românului că nu mai au timp și că trebuie să facă ceva. Din momentul acela, cei doi au început să-i mintă pe pirați că în câteva zile vor veni banii. Trăgeau de timp să găsească o soluție.

Bucătarul somalez (adus de ocupanții navei la bord, pentru că nu aveau încredere să le pregătească altcineva mâncarea) i-a spus comandantului ce planuri aveau pirații. După predarea banilor, echipajul urma să fie ucis, iar vaporul, scufundat.

Atunci, comandantul, șeful mecanic, marinarul român și bucătarul au plănuit cum să scape. În dimineața zilei de 12 mai 2010, înainte de ora 8, bucătarul a anunțat că a venit momentul. Pirații se certau între ei, pe punte și începuseră să se împuște. Bucătarul a adus trei arme, care au fost împărțite echipajului. Pe navă se instalase haosul. Echipajul a profitat de situație.

Din cei șapte pirați rămași la bord, unul sau doi erau deja morți. Când l-a văzut pe român cu arma în mână, un pirat a tras două focuri și a sărit în mare. Virgil Crețu a nimerit între doi pirați care trăgeau unul într-altul. Glonțul a venit din spate și l-a lovit în șold.

Trei pirați erau morți. Altul era la prova, rănit în umăr, dar înarmat. Pe ceilalți trei, echipajul i-a luat la bătaie. Fie că au sărit singuri în apă, fie că au fost aruncați, au fost mâncați de rechini. Căpitanul sirian i-a tras o bătaie soră cu moartea comandantului piraților, încât individul a preferat să spargă un geam și să se arunce în gura rechinilor. Piratul din prova s-a aruncat și el în apă dar nu a ajuns la mal.

După ce echipajul a preluat comanda navei, a fost lansat SOS-ul. De asemenea s-a luat legătura cu fostul director al Agenției Române de Salvare a Vieții Omenești pe Mare, Dorel Onaca, și cu Lucian Grigorescu, reprezentantul României în EUNAVFOR. Cel din urmă a cerut flotei de război să vină în ajutorul navei RIM. Aceasta era urmărită de șapte vapoare, cel care venea dinspre sud, Daisy, avea viteză mare și se apropiase la 3 - 4 mile.

Nava de război spaniolă Victoria a trimis un elicopter, care a primit ordin să tragă. Daisy, care era tot o navă capturată de pirați, a fost nevoită să înceteze urmărirea și să schimbe cursul. Echipajul a fost preluat de nava Victoria și, ulterior, transferat pe nava olandeză Johan de Witt. Cargoul RIM, care luase apă și nu îi mai funcționau instalațiile, a fost abandonat.