Bășcălie românească: zilierii sunt scoși din Codul muncii, dar impozitați

Guvernul vrea să-i impoziteze pe zilieri. Ce șoc s-a produs în mediile de afaceri și pe piața muncii când a apărut știrea! Sunt tot mai numeroase sectoarele în care se muncește cu ziua: la lucrările sezoniere din agricultură și silvicultură, pe șantierele de construcții, în campaniile publicitare, la încărcarea și descărcarea navelor și vagoanelor, la lucrările de curățare a magaziilor navelor sau a rezervoarelor de produse lichide.

Patronii sunt nemulțumiți. Vor trebui să scoată mai mulți bani din buzunar pentru forța de muncă necalificată, de care au nevoie sezonier sau ocazional. Peste noapte, brațele de muncă ieftine se vor scumpi, iar profiturile vor scădea. La rândul lor, zilierii sunt speriați că vor trebui să împartă bruma de bani cu statul.

Dacă stăm strâmb și judecăm drept, fiind vorba de raporturi de muncă și de venituri cu caracter salarial, este firesc să se perceapă impozite. Asta nu ține, însă, doar de fiscalitate. Lucrul cu sezonierii ar fi trebuit să fie reglementat de Codul muncii, iar pe această bază să se stabilească și modul de impozitare. Problema este că, în 2003, sub presiunea sindicatelor, social-democrații au pus în afara legii lucrul cu zilierii. La vremea respectivă, atrăgeam atenția că pornind de la necesi-tatea scoaterii muncii din zona gri sau neagră a economiei, Legea 53/2003 (Codul muncii) o împinge, de fapt, în brațele evazionismului.

Realitatea a confirmat pre-viziunile. Se estimează că munca la negru a ajuns la două milioane de lucrători în prezent,dintre care mulți sunt zilieri.

"Criza muncii" este rezultatul a două prevederi ale codului: cea care fundamentează raporturile dintre angajați și angajatori exclusiv pe baza contractelor individuale de muncă și cea care stabilește că durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Practic, Codul muncii a des-ființat milenara zi-lumină din campania de recoltare a produselor agricole și munca cu zilieri. Deși statul nostru a intermediat plecarea supușilor săi să lucreze cu ziua la recoltarea căpșunilor sau la tăierea vitelor în Occident, el a îngrădit dreptul românilor de a munci legal în agricultura națională, în construcții sau în alte domenii. Eliminarea convențiilor civile ca formă de reglementare a rapor-turilor de muncă și limitarea timpului de lucru săptămânal nu au ținut seama de specificul unor activități, constituind o barieră în calea muncii.

Împinși de nevoie, unii agenți economici au apelat la convenția civilă de prestări servicii. Ei au profitat de prevederile Legii 232/2003 care a modificat articolul 23 din OG 7/2001. Aceasta preci-zează că, în vederea impunerii, sunt asimilate salariilor "veniturile realizate în baza unor convenții/contracte civile de prestări servicii, altele decât cele realizate din activități independente".

Acest tip de contract comercial este folosit tot mai mult drept camuflaj pentru raporturile de muncă. Fără să fie autorizați conform legii ca persoane fizice și, deci, fără a avea dreptul legal de a presta servicii, zilierii din agricultură, docherii ori con-structorii au fost puși să încheie astfel de contracte.

În cele din urmă, văzând că nimeni de la Inspecția Muncii nu-i controlează, mulți dintre agenții economici nici nu se mai obosesc cu acest subterfugiu, recurgând la metoda cea mai expeditivă și ieftină: plata la negru.

Acum, nimic nu este mai simplu decât să se stabilească impozite și contribuții speciale pentru zilieri și angajatorii lor. Problema este: cine controlează? De ani de zile, sindicatele țipă că Inspecția Muncii nu funcționează în România. Au dreptate, cea mai bună dovadă fiind cele două milioane de lucrători la negru.