Leonardo Badea (BNR): Un punct de inflexiune în cooperarea economică internațională

Una dintre preocupările și totodată provocările majore cu care se confruntă economiștii în general și decidenții de politici economice, în special, în perioada actuală este direcția în care ar fi eficient și sustenabil să fie transformată arhitectura actuală a cooperării economice și financiare internaționale.

În opinia a numeroși cercetători și practicieni, motivația justificată economic și strategic a nevoii de transformare a abordării actuale în acest domeniu este dată de sincopele majore observate pe parcursul crizelor recente. Acestea au evidențiat faptul că au existat, din păcate, numeroase situații în care, tocmai în perioadele de stres sistemic în economie și societate, fluxurile de aprovizionare cu bunuri vitale pentru gestionarea adecvată a dificultăților apărute nu au mai funcționat la aceeași capacitate și cadență.

O abordare obiectivă impune aici o paranteză pentru a sublinia un element pozitiv de maximă importanță și relevanță: tot crizele recente au arătat și solidaritatea fără precedent între state, comunități și indivizi, efortul comun uriaș și coordonat de identificare a măsurilor posibile de sprijin pentru cei afectați, de mobilizare a resurselor (financiare, tehnice, productive, logistice, umane etc.) și de colaborare în gestionarea cât mai bună a situației. Dincolo de acestea, rămâne însă evidența faptului că în numeroase situații, lanțurile lungi de aprovizionare au funcționat defectuos.

Abordarea obiectivă ne obligă să amintim aici și faptul că, pentru o lungă perioadă de timp anterior crizei pandemice și a valului recent de protecționism manifestat în unele jurisdicții ca răspuns la intensificarea majoră a tensiunilor geopolitice, tocmai aceste lanțuri lungi de aprovizionare au permis fructificarea avantajelor competitive ale diferitelor economii pentru a reduce costurile de producție pentru o gamă largă de bunuri, ceea ce nu doar că a dus la intensificarea comerțului internațional, dar a permis consumatorilor locali să acceseze facil produse mai ieftine, fie cu un raport mai bun între calitate și preț, fie cu un nivel tehnologic superior celor disponibile exclusiv din producția locală.

Globalizarea poate fi definită ca fiind procesul prin care companiile, indivizii și națiunile se integrează mai mult la scară globală. Acest proces se caracterizează prin creșterea fluxului de bunuri, servicii, idei și capitaluri dincolo de frontiere.

Fenomenul globalizării, început în a doua jumătate a secolului trecut, a luat amploare la începutul anilor 90, tocmai pentru că propunea avantaje evidente în sensul optimizării costurilor de producție și a lanțurilor de distribuție prin soluții de tip just-in-time și prin valorificarea oportunității costurilor de transport din ce în ce mai reduse. Avantajele globalizării au fost întreținute de creșterea economică susținută vreme de aproape două decenii, a schimbat mentalități și modele de business. Am asistat la o creștere fără precedent a schimburilor comerciale și a circulației de persoane, idei și tehnologie, pe fondul dezvoltării economice și a promovării unei politici de deschidere față de exterior. Notabil, PIB mondial s-a triplat, dar a fost o perioadă a creșterii sub toate aspectele, nu doar economică. Impactul social, ca urmare a creșterii economice susținute a fost imens; se estimează că peste 1,5 mld de oameni au ieșit din zona de sărăcie (IMF, 2023 Confronting fragmentation where it matters most: trade, debt, and-climate-action).

Mulți economiști, unii dintre ei cercetători în cadrul unor instituții financiare sau foruri economice internaționale consideră că acest mecanism a fost un motor al creșterii bunăstării pentru toți cei conectați la mecanismul complex și amplu al fluxurilor multilaterale comerciale și de finanțare. Este adevărat că această bunăstare pe care globalizarea a determinat-o nu a avut o distribuire uniformă, existând critici care afirmă ca acest proces a fost însoțit de o creștere a inegalității. O parte dintre economiștii la care făceam referire mai sus susțin că ar trebui să facem eforturi pentru a menține mecanismele globalizării. Simplificând foarte mult, globalizarea este văzută ca echivalentul diviziunii sociale a muncii, în care fiecare țară (sau comunitate) se specializează în acele activități productive și exporturi pentru care deține în mod natural sau și-a construit în timp avantaje competitive. Din această perspectivă, la fel ca și diviziunea muncii, mecanismele globalizării favorizează alocarea mai eficientă a resurselor (naturale, umane, financiare).

În Figura 1 prezentată mai jos se observă că, în medie la nivel global, valoarea schimburilor comerciale internaționale ca pondere în PIB a cunoscut o tendință de ușoară scădere după maximul consemnat anterior crizei financiare globale declanșate în anul 2007. Chiar dacă a recuperat rapid după scăderile generate de criză, atât în 2010-2011 (la ieșirea din criza financiară globală), cât și în 2021 (după diminuarea șocului pandemic inițial), nu a mai depășit maximul de circa 61% din PIB consemnat în anul 2008.

Tot în Figura 1 se observă că, în termeni relativi, țările sărace sau puternic îndatorate au cunoscut un declin mult mai puternic al activității de comerț exterior, situându-se în permanență după anul 2012 la un nivel inferior în raport cu țările caracterizate de un nivel ridicat al veniturilor (conform clasificării și datelor Băncii Mondiale).

Totuși, o categorie aparte, formată din țări aflate între extrema celor cu nivel de dezvoltare economică foarte redus și extrema țărilor foarte dezvoltate, respectiv economiile emergente și în curs de dezvoltare, a cunoscut o creștere semnificativă a puterii economice în termeni relativi. Figura 2 ilustrează faptul că economiile emergente și în curs de dezvoltare și-au sporit semnificativ contribuția la PIB-ul global pe parcursul ultimilor 35 de ani, în detrimentul economiilor dezvoltate, sau al unor blocuri economice avansate precum G7 sau Uniunea Europeană.

 

Totodată, Figura 3 arată că de la intrarea în mileniul actual, grupul economiilor emergente și în curs de dezvoltare a consemnat cu regularitate rate anuale de creștere economică mai mari în comparație cu grupul economiilor avansate, cu blocul G7 sau Uniunea Europeană. Această situație mai favorabilă în termeni relativi pentru grupul țărilor cu economie emergentă și în curs de dezvoltare s-a menținut chiar și în anii 2009 și 2020, de scădere economică în zonele dezvoltate și la nivel global.

Globalizarea, prin politica de deschidere promovată timp de decenii a condus la o creștere fără precedent a oportunităților de angajare și la reducerea ratei șomajului.

De asemenea, nu poate fi neglijat dezideratul creșterii  competitivității: o economie mai integrată, cu mai puține bariere în calea comerțului și a investițiilor, poate face ca o națiune sau o regiune să fie mai competitivă la nivel mondial și mai atractivă pentru investitori, ceea ce determină creșterea investițiilor.

În alte domenii, globalizarea a stimulat creșterea schimburilor culturale, colaborarea mai intensă în domeniul cercetării științifice și răspândirea mai rapidă a noilor tehnologii.

Inovația este un catalizator pentru creștere economică, iar transferul tehnologic potențează inovația și creșterea sustenabilă (Allen and O'Shea, 2014). O lume integrată, conectată, care favorizează sinergiile poate spori fluxul de idei, tehnologii și cunoștințe între regiuni și industrii, stimulând inovarea. Iar în fond, aceasta este ceea ce dorim cu toții, îmbunătățirea soluțiilor tehnologice pentru o creștere economică durabilă.

 

Am asistat în ultimele decenii la o creștere a cooperării internaționale și a dialogului. Iar cooperarea în știință și tehnologie ca aspect particular al cooperării internaționale trebuie să continue, cu atât mai mult în contextul crizelor suprapuse și al obiectivului dezvoltării sustenabile. Ca o consecință a creșterii cooperării internaționale s-a observat și uniformizarea reglementărilor, ceea ce a potențat dezvoltarea economică, prin facilitarea schimburilor comerciale și a mobilității forței de muncă.

Desigur că modelul de dezvoltare pe care s-a bazat globalizarea nu este infailibil. Detractorii ideii de globalizare aduc ca argumente creșterea disparităților economice, cu precădere în țările emergente și afectarea mai cu seamă a clasei de mijloc, prin pierderea locurilor de muncă din sectorul manufacturier. Din acest unghi, globalizarea este privită ca urmând agenda unei elite economice și a companiilor multinaționale, care au raportat rezultate economice foarte bune și au cunoscut o dezvoltare fără precedent. De asemenea, se aduce în discuție și erodarea suveranității statale prin suprapunerea reglementărilor internaționale sau regionale cu reglementările naționale, pe de o parte, și pe de altă parte, prin implicarea în tot mai mare măsură a reprezentanților mediului de business în zona deciziilor politice.

În plus, vulnerabilități sistemice evidențiate odată cu criza financiară din 2007-2008 și subliniate de recenta serie de crize suprapuse, oferă argumente pentru descreșterea popularității ideii de globalizare și sporește numărul anti globaliștilor.

Ieșirea Marii Britanii din UE, un eveniment spectaculos în sine și care părea improbabil cu doar câțiva ani înainte, a alimentat speculațiile privind necesitatea schimbării paradigmei de dezvoltare și a deschis noi oportunități pentru poziționare strategică în domeniul financiar, spre exemplu, dacă ne gândim doar la doi concurenți tradiționali ai City-ului londonez, Paris și Frankfurt în eforturile lor de a atrage în sfera lor operațiuni anterior desfășurate în City. Am asistat, de asemenea, la adâncirea tensiunilor între diverse blocuri importante de putere geopolitică și implicit la sporirea barierelor comerciale între acestea. De asemenea, debutul pandemiei COVID-19 în 2020 și debutul războiului din Ucraina în 2022 au demontat sustenabilitatea sistemelor de aprovizionare și livrare de tip just-in-time.

Așadar, discutăm de o serie de factori și evenimente care amplifică tendința de creștere a independenței economiilor naționale, mai ales în ceea ce privește resursele de importanță critică, suprapuse cu o scădere a atractivității globalizării. Crizele bruște și neașteptate cu efecte generalizate, așa cum a fost criza pandemică, alături de tensiunile geopolitice, accesul limitat și dependența de resurse sau curente naționaliste recent aflate pe un val de simpatie în creștere par să susțină inversarea trendului globalizării și aduc tot mai mult în discuție fenomenul fragmentării.

Fragmentarea comportă însă o serie de riscuri, printre care probabil că cel mai important se referă la impactul asupra creșterii economice globale, în cel mai pesimist scenariu determinând o scădere a producției globale de 7% (IMF, 2023 Confronting fragmentation where it matters most: trade, debt, and-climate-action).

De asemenea, fragmentarea poate crea un mediu de reglementare complex și dezarticulat, care se poate dovedi costisitor și ineficient, oferind oportunități pentru arbitraj și destabilizând mecanismele concurențiale, de stabilitate financiară, de protecție a calității și a drepturilor consumatorilor locali.

Una dintre provocările cu care ne confruntăm în prezent este necesitatea reducerii disparităților economice și sociale. Dacă mai devreme menționam că beneficiile globalizării nu au fost distribuite suficient de echitabil, pe de altă parte este destul de evident că fenomenul de fragmentare economică reduce oportunități și privilegiază accesul la resurse și finanțare ceea ce, de asemenea, conduce la adâncirea disparităților. Este necesară promovarea unei dezvoltări mai echilibrate la nivelul regiunilor și al țărilor, dificilă în condiții de fragmentare. În același registru, este necesară îmbunătățirea standardelor de viață prin creșterea accesului la facilități de bază și creșterea veniturilor și, trebuie să recunoaștem că nu fragmentarea este răspunsul la această necesitate.

În esență, scopul preocupărilor pentru regândirea arhitecturii actuale a cooperării economice și financiare internaționale este asigurarea funcționării lanțurilor de distribuție și protejarea lor de efectele tensiunilor geopolitice prin localizarea producției de bunuri cu importanță strategică și a surselor de aprovizionare cu materii prime esențiale către zone prietenoase cu valori culturale și viziuni politice și strategice similare.

Cred că o idee importantă este aceea că globalizarea și fragmentarea economică nu se exclud reciproc. Perioada următoare va fi probabil caracterizată printre altele de căutarea unui echilibru optim al proporțiilor în care aceste două tendințe se vor regăsi în funcționarea economiei. Este clar că ambele abordări au avantaje și dezavantaje, dar ele pot fi și complementare în unele situații. Schimbările în arhitectura comerțului internațional sunt deocamdată incipiente și probabil că vor continua să se manifeste și să evolueze pe termen lung.

O altă idee importantă este aceea că politicile și reglementările pot avea un impact semnificativ asupra relației dintre globalizare și fragmentarea economică, iar acestea pot avea în unele perioade un caracter pronunțat subiectiv, de exemplu în perioadele electorale sau în cele dominate de turbulențe sociale în creștere. De exemplu, politicile comerciale protecționiste care limitează fluxul de bunuri și servicii peste granițe pot duce la o mai mare fragmentare economică, în timp ce politicile comerciale deschise pot promova integrarea și creșterea economică (dar implică asumarea unor costuri inițiale, în special în economii cu vulnerabilități structurale). Echilibrul și proporția dintre cele două abordări depinde în mare măsură de circumstanțele specifice și de politicile puse în aplicare pentru a o gestiona.

În cele din urmă, este important să recunoaștem că globalizarea și fragmentarea economică sunt fenomene complexe care nu pot fi pe deplin înțelese sau abordate prin soluții sau politici simple. Totodată, probabil că acestea vor coexista în anii următori, ca efect al repoziționării structurale a abordărilor în comerțul internațional în urma crizelor recente. De aceea, este necesar să aprofundăm înțelegerea nuanțată a factorilor și a dinamicilor care stau la baza fragmentării economice și a globalizării, pentru a găsi optimul ansamblului de politici comerciale care poate promova creșterea și dezvoltarea economică durabilă.

Un motor al dezvoltării economice viitoare poate fi reprezentat, ca de atâtea alte ori în istoria recentă, de inovație și adoptarea pe scară largă a dezvoltărilor tehnologice, care ar putea amplifica latura sustenabilă a creșterii economice. Deși opiniile economiștilor sunt încă divergente, mecanismele economiei circulare sunt deja o parte importantă a strategiilor de dezvoltare economică și creștere a calității vieții.

Evoluția societății și a economiei globale se află probabil aproape de un punct de cotitură modelat în parte și de efectele fenomenului de globalizare manifestat ulterior anilor 90’. Suntem martorii unei dezvoltări fără precedent a rețelelor de comunicare și a unui impact major al digitalizării în viața economică și socială. Anii anteriori de tatonări în domeniul tehnologiilor de machine learning ne-au adus astăzi alături de numeroase aplicații de inteligență artificială de o performanță uluitoare, problematică și provocatoare în multe aspecte, dar și generatoare de oportunități inimaginabile în urmă cu câțiva ani, cu avantajele și riscurile de rigoare în încercarea de a redesena arhitectura mediului în care trăim folosind noile dezvoltări tehnologice.

Suntem din nou în fața unui salt important care va influența viitoarea dezvoltare economică a națiunilor și va modifica stilul de viață al cetățenilor. În tot acest cadru, dezbaterile asupra posibilelor noi modele de dezvoltare sunt firești și trebuie să țină seama atât de oportunități, dar și de poverile actuale: creșterea fără precedent a datoriei publice globale, polarizarea societății și adâncirea discrepanțelor dintre țări și zone geografice, dinamica populației și migrația, tensiunile sociale în creștere, degradarea eco-sistemului planetar, proliferarea tehnologiilor militare distructive etc.

Paradoxal, acest posibil punct de inflexiune în dezvoltarea societății, facilitat de tehnologie, este catalizat chiar de crizele din ultima perioadă și de conștientizarea limitărilor creșterii economice, în condițiile în care vechiul model bazat preponderent pe globalizare pare că și-a cam epuizat resursele de creștere și a devenit sub-optimal. Iar principala nouă resursă pare a fi avansul științei, într-o lume conectată 5G și cu ajutorul AI, unde viteza de dezvoltare a noilor tehnologii ar putea crește exponențial în anii următori, transformând complet lumea în care trăim.