Salariul minim pe economie - durerea de cap a Guvernului Tăriceanu

Metoda salariului minim la nivel național, stabilit prin lege se aplică într-un număr de 20 dintre cele 27 țări membre ale Uniunii Europene. Comunitatea vrea să o generalizeze. A constatat că este extrem de utilă pentru politica sa socială. Ea responsabilizează guvernele, patronatele și sindicatele, le determină să dialogheze, să caute, împreună soluții, pentru creșterea economică și a calității vieții de zi cu zi.

Filozofie cu două direcții

Guvernul României are o cu totul altă filozofie despre această chestiune, lucru demonstrat de existența a două salarii minime pe economie: unul de 390 lei, stabilit de miniștri, iar al doilea, de 440 lei, negociat de sindicate și patronate. Este foarte probabil ca această dualitate să se mențină în 2008, având în vedere faptul că Executivul a stabilit, deja, de unul singur, în proiectul de buget, salariul minim de 450 lei.

Politica celor două salarii minime pe economie arată că Guvernul Tăriceanu nu înțelege prea bine ce responsabilități are în domeniul reglementării muncii, iar pe de altă parte că dialogul social este falimentar.

Sâmbătă, ministrul muncii, Paul Păcuraru, a expus, în fața presei constănțene, concepția Executivului și a partidului său în această chestiune: "În mod normal, Guvernul nu ar trebui să fie parte din negocierea salariului minim. Acesta este rezultatul negocierilor dintre patronate și sindicate. Guvernul trebuie să stea spectator la acest subiect. În viziunea liberală, nici nu există salariu minim. Acesta este definit de piață, de raportul dintre cerere și ofertă." Apoi, ministrul a contrazis nu doar cele spuse cu câteva clipe înainte, dar și faptele: "Opinia mea este că, în continuare, salariul minim trebuie să existe. Eu și premierul suntem adepții existenței unui singur salariu minim. Acum avem două."

Patronul spectator

Declarația lui Păcuraru este edificatoare. Ea demonstrează că Guvernul României minimalizează rolul său de autoritate de reglementare și de administrator în slujba statului patron. Tocmai această dublă calitate îl obligă să se implice în stabilirea salariului minim pe economie. Executivul nu se poate retrage de pe scenă, pentru a asista din sală, ca simplu spectator, la negocierea furtunoasă a salariului minim între patroni și sindicate. Dacă ar face-o, ar însemna că acceptă ca partenerii sociali să decidă, și în numele său, salariul minim al slujbașilor de la stat.

Ideea că salariul minim este incompatibil cu viziunea liberală este contrazisă de practica Uniunii Europene, a cărei economie și viață socială sunt impregnate de această filozofie. Dacă ar exista o asemenea nepotrivire, nu doar UE, ci și SUA ar fi renunțat la reglementarea acestui salariu. Politicienii români care se declară liberali ar cam trebui să-și revizuiască doctrina în consens cu liberalismul european și american.

Cea de a doua parte a declarației lui Păcuraru este corectă, tocmai pentru faptul că este opusă celei dintâi. Are un singur cusur. Nu este pusă în practică.

Din lac în puț

Ministrul a anunțat că, printr-o ordonanță de urgență ce va fi adoptată peste două săptămâni, de la 1 ianuarie 2008, va fi decuplat salariul minim de la drepturile și prestațiile sociale, care sunt stabilite în funcție de nivelul său și care sunt reglementate de 10 legi. Printre acestea se numără ajutorul de șomaj, venitul minim garantat și altele.

O asemenea măsură este binevenită. Negocierea salariului minim pe economie nu va mai influența, de acum încolo, alocarea drepturilor și ajutoarelor sociale. În țări precum Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Franța, Irlanda, Luxemburg, Lichtenstein, Olanda, Norvegia, Austria, Finlanda, Suedia și Marea Britanie, ajutoarele acordate de către stat familiilor nevoiașe, mamelor, categoriilor dezavantajate nu sunt corelate cu salariul minim pe economie. În schimb, asemenea dependențe există în Italia și Portugalia.

Renunțarea la salariul minim ca reper nu înseamnă că Executivul n-ar trebui să aleagă un alt punct de referință. Care va fi acesta? Sindicatele au cerut dintotdeauna ca politicile salariale și sociale să se raporteze la un indicator existențial: coșul zilnic al unui trai decent. Dar guvernanții din toate regimurile au refuzat acest reper, cu potențial mult prea critic pentru politicile lor economice și sociale, iar de cele mai multe ori au preferat să îl ascundă.

Metoda salariului minim la nivel național, stabilit prin lege se aplică într-un număr de 20 dintre cele 27 țări membre ale Uniunii Europene. Comunitatea vrea să o generalizeze. A constatat că este extrem de utilă pentru politica sa socială. Ea responsabilizează guvernele, patronatele și sindicatele, le determină să dialogheze, să caute, împreună soluții, pentru creșterea economică și a calității vieții de zi cu zi.

Filozofie cu două direcții

Guvernul României are o cu totul altă filozofie despre această chestiune, lucru demonstrat de existența a două salarii minime pe economie: unul de 390 lei, stabilit de miniștri, iar al doilea, de 440 lei, negociat de sindicate și patronate. Este foarte probabil ca această dualitate să se mențină în 2008, având în vedere faptul că Executivul a stabilit, deja, de unul singur, în proiectul de buget, salariul minim de 450 lei.

Politica celor două salarii minime pe economie arată că Guvernul Tăriceanu nu înțelege prea bine ce responsabilități are în domeniul reglementării muncii, iar pe de altă parte că dialogul social este falimentar.

Sâmbătă, ministrul muncii, Paul Păcuraru, a expus, în fața presei constănțene, concepția Executivului și a partidului său în această chestiune: "În mod normal, Guvernul nu ar trebui să fie parte din negocierea salariului minim. Acesta este rezultatul negocierilor dintre patronate și sindicate. Guvernul trebuie să stea spectator la acest subiect. În viziunea liberală, nici nu există salariu minim. Acesta este definit de piață, de raportul dintre cerere și ofertă." Apoi, ministrul a contrazis nu doar cele spuse cu câteva clipe înainte, dar și faptele: "Opinia mea este că, în continuare, salariul minim trebuie să existe. Eu și premierul suntem adepții existenței unui singur salariu minim. Acum avem două."

Patronul spectator

Declarația lui Păcuraru este edificatoare. Ea demonstrează că Guvernul României minimalizează rolul său de autoritate de reglementare și de administrator în slujba statului patron. Tocmai această dublă calitate îl obligă să se implice în stabilirea salariului minim pe economie. Executivul nu se poate retrage de pe scenă, pentru a asista din sală, ca simplu spectator, la negocierea furtunoasă a salariului minim între patroni și sindicate. Dacă ar face-o, ar însemna că acceptă ca partenerii sociali să decidă, și în numele său, salariul minim al slujbașilor de la stat.

Ideea că salariul minim este incompatibil cu viziunea liberală este contrazisă de practica Uniunii Europene, a cărei economie și viață socială sunt impregnate de această filozofie. Dacă ar exista o asemenea nepotrivire, nu doar UE, ci și SUA ar fi renunțat la reglementarea acestui salariu. Politicienii români care se declară liberali ar cam trebui să-și revizuiască doctrina în consens cu liberalismul european și american.

Cea de a doua parte a declarației lui Păcuraru este corectă, tocmai pentru faptul că este opusă celei dintâi. Are un singur cusur. Nu este pusă în practică.

Din lac în puț

Ministrul a anunțat că, printr-o ordonanță de urgență ce va fi adoptată peste două săptămâni, de la 1 ianuarie 2008, va fi decuplat salariul minim de la drepturile și prestațiile sociale, care sunt stabilite în funcție de nivelul său și care sunt reglementate de 10 legi. Printre acestea se numără ajutorul de șomaj, venitul minim garantat și altele.

O asemenea măsură este binevenită. Negocierea salariului minim pe economie nu va mai influența, de acum încolo, alocarea drepturilor și ajutoarelor sociale. În țări precum Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Franța, Irlanda, Luxemburg, Lichtenstein, Olanda, Norvegia, Austria, Finlanda, Suedia și Marea Britanie, ajutoarele acordate de către stat familiilor nevoiașe, mamelor, categoriilor dezavantajate nu sunt corelate cu salariul minim pe economie. În schimb, asemenea dependențe există în Italia și Portugalia.

Renunțarea la salariul minim ca reper nu înseamnă că Executivul n-ar trebui să aleagă un alt punct de referință. Care va fi acesta? Sindicatele au cerut dintotdeauna ca politicile salariale și sociale să se raporteze la un indicator existențial: coșul zilnic al unui trai decent. Dar guvernanții din toate regimurile au refuzat acest reper, cu potențial mult prea critic pentru politicile lor economice și sociale, iar de cele mai multe ori au preferat să îl ascundă.