De mai bine de jumătate de oră nu reușesc să scap de vânzătorul ambulant care mi-a sunat la ușă. Încearcă să-mi bage pe gât tot felul de lucruri de care nu am nevoie: o mașină de găurit, un aparat foto-jucărie, o trusă de chei tubulare, deodorante, brelocuri, ciorapi de damă… Mărfuri de o calitate îndoielnică. Le scoate rând pe rând dintr-o desagă, mai bogată decât peștera lui Ali-Baba, și mi le vâră sub ochi. Mă străduiesc să scap de el, strâmbând din nas la vederea fiecărui produs. Dar comis-voiajorul se înverșunează și mai tare să mă aibă de client. În cele din urmă, recurge la ar-gumentul suprem: "Domnule, dacă nu cumperi de la mine, ceva cât de mic, îmi pierd pâinea. Mă concediază patronul. Eu vreau să muncesc cinstit, dar dumneata și alții asemenea nu mă ajutați. Unde este solidaritatea umană? De ce nu susțineți comerțul, locurile de muncă? Credeți că veți avea conștiința împăcată, dacă eu voi ajunge cerșetor în stradă, pentru a-mi putea hrăni cei patru copii?"
Discursul său patetic a făcut să vibreze coarda sensibilă din mine și, înainte să îmi dau seama ce fac, am cumpărat trusa de chei la preț de chilipir. După câteva zile, am avut prilejul să o folosesc și să constat, pe buzunarul meu, cum se aplică în practică teoria privind raportul calitate - preț. Tija de prindere a cheilor s-a torsionat la prima răsucire, mânerul s-a rupt din sudură, iar tubularele nu se potriveau pe șuruburi.
"Ceea ce mă deranjează nu este faptul că am pierdut câteva sute de lei, ci modul în care m-am lăsat tras pe sfoară" - m-am plâns unui amic, care lucrează, de peste două decenii, în comerț.
"Amice, nu ești singurul fraier din lume. Consolează-te cu ideea că, zilnic, mi-lioane de indivizi sunt victimele practicilor comerciale agresive. Metodele sunt foarte variate. Spre exemplu, cumpărătorului i se poa-te sugera că nu va părăsi sediul comerciantului, dacă nu cumpără sau nu semnează contractul de achiziție. Dar cel mai des se întâmplă să nu scapi de vânzătorii care îți bat la ușă, în ciuda faptului că îi implori să îți ocolească, pe viitor, casa. Ai văzut reclamele care îi îndeamnă pe copii să cum-pere tot felul de chestii, de nu mai poți scăpa de ei până nu le faci pe plac? Asta este tot o formă agresivă de comerț, ca și în cazul în care ești sunat la telefon și ți se spune că ai câștigat un premiu, dar nu îl poți primi, dacă nu cumperi un anumit produs."
De peste un an, sunt bombardat cu telefoane la redacție. Vânzătorii de ponturi la bursă, de polițe de asigurări și de credite bancare sunt tot mai agresivi. Obrăznicia face parte din fișa postului lor și, de când au pus mâna pe numărul meu de telefon, nu-mi mai dau pace.
N-au încetat să mă sune nici când le-am spus că sunt ziarist și că îi voi încondeia în ziar, nici când i-am amenințat că voi sesiza Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.
Pe stradă este și mai rău. Sâmbătă, în intersecția de la Casa de Cultură a Sindicatelor, trei comis-voiajori luau cu asalt autoturismele oprite la stop. Făceau comerț cu cele sfinte: "Iconițe de la Muntele Athos, domnule!". Care șofer și-ar fi permis să păcătuiască în Postul Paștelui și să nu cumpere? Cuprinși de evlavie, oamenii băgau mâna în torpedo, scoteau bancnota de 5 lei și, în schimb, primeau chipul Maicii Domnului tras la imprimantă.
Alături, pe trotuar, o precupeață ambulantă mi-a tăiat calea. Mi s-a adresat într-o românească stricată, arătând spre papornița burdușită cu pachețele: "Gaspadin (domnule) nu vrei să cumpere cașcaval bune, din Balgaria? Eu dai la tine eftin!"
N-am nimic cu vecinii noștri de la sud de Dunăre, dar eu mănânc românește. Prefer brânzeturile dobrogene. Fac machedonii noștri o telemea și un cașcaval de te lingi pe degete!
Scap de reprezentanta micului trafic de frontieră și mă îndrept spre Piața Balada, în căutare de verdețuri. La intrarea în hală, sunt nevoit să trec printr-un filtru de patru "comercianți" bronzați. Mă iau, pe rând, în primire: "Ți-gări avem! Vând țigări!" "Băieți, eu m-am lăsat de fumat acum 35 de ani." Le-am mai spus chestia asta de vreo zece ori până acum, dar se pare că n-au ținere de minte.
Ajuns acasă, opresc pentru o clipă în scara blocului. Dau să-mi ridic corespondența și, din cutia poștală, se revarsă peste mine un munte de pliante și fluturași publicitari.
Zilnic, hipermarket-urile, supermarket-urile, băncile, societățile de asigurări, de intermedieri financiare, restaurantele, pizzeriile și firmele de construcții mă bombardează cu oferte. Zilnic sunt nevoit să arunc la "reciclate" un kilogram de maculatură publicitară. Mă bate gândul să renunț la cutia poștală. Simt că, de câțiva ani, nu-mi mai aparține, că adevăratul ei stăpân e comerțul.
Dau să deschid ușa apartamentului. De clanță atârnă pliantul unei firme de pază. Se oferă să-mi echipeze locuința cu sisteme anti-efracție: monitoare și camere de luat vederi, alarme, ușă blindată, grilaje la ferestre, plus service și asistență non-stop. Mai ceva decât la Pentagon.
În sfârșit, sunt acasă. De pe micul ecran, uitat deschis, un individ mă îmbie să cumpăr cuțitele care taie și fierul. Enervat, iau la rând vreo patru posturi, dar, de fiecare dată, îmi sare înainte… cuțitarul.
Pun capăt coșmarului închizând televizorul și, eliberat de treburile zilei, mă așez în fața computerului. Fac greșeala și deschid poșta electronică. Simt că înnebunesc! De pe monitor mă pândesc, cu zecile, spam-urile ofertelor comerciale!
