Bună dimineața, tristețe! (II)

Anticamera morții
Își schimbă dispoziția aproape în fiecare clipă. "Sunt mama vitregă a regelui Portugaliei!", spune ea, în râs. E îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de tweed, un tricou negru și o geacă bej. Ochelarii cu șnur îi atârnă de gât. Intrarea în "casă" e străjuită de o folie de plastic. Un plastic transparent, nu prea gros și nu prea rezistent. "Asta rămâne aici, până ne întoarcem!". Folia de plastic, pe care cei doi au împachetat-o, rămâne uitată pe banca de lemn. Dana o ia înainte. Vasile rămâne mai în urmă, dar nu întârzie s-o ajungă, după ce a abandonat sticla cu vin și punga de la Minipreço pe aceeași bancă scorojită.
Tot ce-i în jur e al lor, dar nimic nu le aparține. E o lume în care au totul, fără însă să aibă ceva. Pentru că ploaia e tot mai puternică, ea și el, "regina" și "nobilul", se târăsc spre adăpostul pe care li-l oferă arborii din parcul Alegria. "Ne-am învățat în stradă și ne place lumea asta. Sunt oameni care-ți dau și cămașa de pe ei…". Vasile trăiește în mijlocul boschetarilor de câțiva ani, dar continuă să vorbească despre ei ca și cum i-ar vedea de la fereastra casei sale…
Primăria din Lisabona l-a invitat pe Alfredo Keil, cel care a compus muzica imnului național portughez, în acest parc. Dar "A Portuguesa" nu se aude niciodată în acest loc. În Praça da Alegria răsună alte ritmuri, alte acorduri… Dacă ar fi după Vasile, el ar opta pentru "Marșul funebru". "Ați văzut, par saci cu cadavre. Aici e ceea ce se cheamă anticamera morții!". "Cadavrele" sunt răspândite peste tot, dar niciodată cei care se odihnesc în parc nu pot fi găsiți în același loc. Unii saci sunt perfect întinși, par a fi aruncați acolo din întâmplare. E greu de crezut că sunt oameni înăuntru… "Dorm cu toții!", dă din mână, a lehamite, Dana.

Lumina dimineții
Se aude motorul unei mașini. Luminile farurilor anunță actul doi… Nimeni nu se trezește, doar femeile care așteaptă așezate pe bănci, folosindu-se de umbrele nocturne ale imenșilor arbori, se cufundă în obscuritate, îndreptându-se agale spre luminițele roșii… Bărbații și femeile se întorc la locurile lor, ca și cum ceva i-ar atrage acolo. Poarta e deschisă și mâinile care cer sunt mâinile care dau… Se amestecă, se pierd printre sandwich-uri, pahare cu lapte, cești cu cafea și farfurii cu supă. Vorbesc mult și gesticulează fervent… "E adevărat, poți să faci multe lucruri la această oră, dar pentru ei asta e cel mai important. Și pentru ei și pentru mine. Sunt atâtea lucruri în viață care nu au nici o importanță…", spune Pedro Rapaz, în vârstă de 31 de ani, voluntar al Comunității "Viață și Pace", una dintre zecile de persoane care-și petrec noaptea în anonimat pentru a da o mână de ajutor.
(va urma)
Constantin Florescu