Bună dimineața, tristețe! (III)

În penumbra din parc, scena pare, parcă, ruptă de realitate. Dana și Vasile se opresc mai jos, departe de grupul care s-a adunat lângă baraca îngrijitorilor.

Cazarma pompierilor voluntari din Ajuda este de cealaltă parte a străzii, dar e amplasată cu spatele la cei din parc. Manuel se freacă la ochi, dar nici așa nu reușește să se dezmeticească. "Azi nu mă puteți fotografia, nu sunt în formă." Ceilalți sunt de acord cu el, până și tipul cu pălărie și cu cercel în ureche face un semn afirmativ, din cap. În ultima jumătate de oră n-a spus decât trei propoziții: "N-am nimic de zis. N-am încredere în oameni. Cred doar în Dumnezeu."

Câteva persoane trag de Manuel. El cedează și împreună schițează un ritm deja ultracunoscut în Praça da Alegria. "Am încercat tot ce se putea, dar nu mi-a ieșit nimic. Păreți oameni de treabă, dar nu mă puteți ajuta cu nimic." Ritmul se numește "rap-ul străzii", un gen care, într-o zi, când se va ivi o oportunitate, va schimba, în mod sigur, viața tânărului angolan. Pentru el, luminița de la capătul tunelului încă nu se zărește … Manuel are 30 de ani, a venit din Angola când avea doar opt, dar asta e o chestie despre care nu vrea să vorbească. "Azi, nu!"

Secrete și destine

În acest univers disperat, fiecare persoană ascunde un secret închis cu șapte lacăte. Dana, de exemplu, nu are întotdeauna ochii înroșiți de tăria alcoolului. Uneori nu mai vrea să știe de ea, dar își amintește că a avut cândva casă, soț și o slujbă. Înjură cu ușurința cu care înșiră nume de autor și titluri de opere literare, discută pe teme filozofice, dar, în clipa următoare, drăcuiește pe cineva. Și râde… Râde până când o podidesc lacrimele… Unul dintre bărbați, Renato, observă. "Mă cheamă Castelo Branco, scrie asta!", "ordonă" el. După câteva clipe, se întoarce la conversația cu Dana. Discută despre Portugalia ultimilor 300 de ani, despre portughezi și secretele lor acum cunoscute sau mai puțin cunoscute.

Pe 31 martie 1771, poporul a alergat în Praça da Alegria pentru a auzi ultimul suspin al Donei Izabel Xavier Clesse. Conform cronicarului Norberto Araujo, după ce și-a înșelat soțul, navigatorul Tomaz Goilao, Dona Izabel l-a și otrăvit. A fost condamnată la spânzurătoare, dar frânghia s-a întins și acuzata și-a găsit cu greu sfârșitul. Timp de aproape trei ani poporul a auzit în Praça da Suplicio tânguielile și chinurile femeii. Despre acest lucru, literele aproape înnegrite de pe placa toponimică a Donei Izabel scriu cu totul altceva… Nimeni nu știe de ce.

(va urma)

Constantin Florescu