O constănțeancă cere statului român daune morale de 350.000 de euro pentru suferințele produse de comuniști

O constănțeancă a dat în judecată statul român și cere daune morale de 350.000 de euro pentru suferințele produse ei și familiei sale de regimul comunist. În cererea de chemare în judecată, depusă la Tribunalul Constanța, femeia povestește despre traumele suferite încă de la vârsta de trei ani, când ea și familia ei au fost deportați de comuniști de la casa lor din județul Timiș în lunca Prutului.

P.D. spune că în 1951, când avea vârsta de trei ani, într-o noapte, curtea casei s-a umplut de militari și milițieni, care, sub amenințarea armelor și a bătăii, i-a trezit și i-a luat cu forța din pat. Doar cu hainele de pe ei, au fost conduși la gară și urcați, împreună cu multe alte familii, într-un tren mărfar destinat transportului de animale. Femeia povestește că situația familiei ei era una foarte sensibilă. Tatăl invalid de un picior în urma războiului, mama însărcinată cu al patrulea copil, iar fratele și sora ei aveau vârste de șase, respectiv zece ani. În aceste condiții, au fost târâți și încuiați într-un vagon de animale, împreună cu alți oameni, în plină noapte. Nu înainte ca tatăl ei să fie bătut crunt pentru că le-a cerut militarilor să îl lase să ia cu ei măcar ceva de mâncare pentru cei mici.

Deportați în lunca Prutului
"Într-unul dintre vagoane am fost urcați cu alte zeci de persoane, adulți și copii. La urcare am fost numărați precum vitele și ni s-a făcut prezența prin notarea într-un caiet. Apoi vagonul a fost închis pe dinafară cu lacăt și zăvor. Întrucât încă nu se luminase, nimeni nu a reușit să deslușească mai nimic în vagonul cu ușa ferecată, astfel încât unii dintre copii au început să plângă din nou. Plânsetele acestora s-au generalizat către toți copiii, și chiar către femeile și unii bărbați din tren", povestește femeia.
Timp de trei zile, au mers cu acel tren, fiind nevoiți să-și facă nevoile fiziologice acolo unde dormeau și stăteau. Într-un final, trenul s-a oprit într-o gară. Au fost imediat transferați în camioane militare cu prelată și transportați în mijlocul unei mlaștini, despre care mai târziu aveau să afle că este lunca Prutului.
"După ce am fost dați jos am fost înconjurați de militari pentru ca un bărbat îmbrăcat civil să poată organiza o ședință ad-hoc cu toți cei aduși acolo. Într-o limbă română cu accent rusesc și pe un ton amenințător, civilul ne-a indicat că ne aflăm într-o zonă delimitată și ne-a avertizat că, dacă cineva încearcă să treacă dincolo de limitele indicate, va fi împușcat pur și simplu. De asemenea, ne-a avertizat pe toți că nu avem voie să primim persoane străine și nici musafiri cunoscuți. De menționat este faptul că în perioada următoare acele amenințări au și fost puse în practică. Astfel au existat temerari care au încercat să fugă și să încerce să treacă râul din apropiere. Unii s-au înecat, iar alții au fost împușcați. Atât cei înecați, cât și cei împușcați erau târâți în fața tuturor ca să vedem ce au pățit cei care au încercat să încalce avertizările. Aceste scene macabre deveniseră ceva obișnuit pentru copii.
După ședința ad-hoc, civilul și o mare parte din milițieni și militari s-au retras, lăsând doar paznici înarmați. Ne-au lăsat pe toți într-o mlaștină, sub cerul liber, fără hrană și fără apă potabilă", spune reclamanta în cererea de chemare în judecată.

Torturat pentru că era invalid
A doua zi, oamenii au început să taie stuf din mlaștină și să își ridice colibe. Pentru că familia constănțencei se afla într-o situație mai grea, tatăl invalid și mama însărcinată, ei nu și-au putut construi nimic. Asta a atras mânia paznicilor, care i-au bătut și i-au torturat zile întregi. "Imaginile cu tatăl meu plin de sânge, bătut și tăvălit prin baltă, îmi tulbură somnul și îmi provoacă tot felul de coșmaruri chiar și în ziua de astăzi", mărturisește ea.
Pentru că bătăile nu mai conteneau, ceilalți bărbați deportați s-au oferit din milă să îi ajute să-și ridice și ei un bordei. În zilele următoare, toți bărbații și femeile au fost duși la muncă, mânați și împunși cu patul armelor precum vitele. Și-au petrecut astfel patru ani din viață, perioadă în care bătăile și torturile nu au contenit. Reclamanta își amintește că, din cauza faptului că tatăl ei nu putea munci la fel de mult ca ceilalți bărbați, părintele său era torturat și umilit chiar în fața propriilor copii. "Întreaga familie a fost din nou bătută, umilită și maltratată. Un moment marcant s-a produs când unul dintre milițieni îl lovea pe tata, iar apoi cu un patent și cu o cruzime greu de imaginat pentru un om, i-a rupt bucăți din carne. În momentul acela am leșinat de frică, iar în mine s-a născut un sentiment de ură imensă tocmai din cauza neputinței de a ne apăra și de a scăpa, împreună cu toată familia, de cei care erau adevărați călăi pentru noi. Fratele mai mare, într-un gest instinctiv și cu inconștiența specifică vârstei, a sărit la piciorul milițianului care rupea cu patentul carnea tatălui, încercând să îl muște. În acel moment a fost lovit și el direct cu cizma, în gură, fiindu-i rupți și trei dinți", se specifică în întâmpinarea depusă la dosar.

Prigoana regimului comunist
"Practic, imagini terifiante și care marchează oamenii pe viață se întâmplau aproape zilnic pentru reclamanta și familia sa și cu siguranță că durerea suferită de toți nu poate fi transpusă în cuvinte. În toată perioada deportării, părinții reclamantei și fratele său, care ajunsese la aproape 12 ani, au fost siliți la muncă cruntă și inumană, iar în schimbul acesteia primeau câte un sfert de pâine fiecare – hrana pentru întreaga familie pentru toată ziua. Atât reclamantei, care ajunsese la vârsta de șapte ani, cât și fraților săi mai mari (fratele cel mare ajungând la vârsta de 12 ani) le-a fost interzis s meargă la școală. Abia în 1955, la retragerea trupelor sovietice din țară, reclamantei și familiei sale le-a fost permis să părăsească locul unde fuseseră strămutați, însă le-a fost interzisă întoarcerea din localitatea de unde au fost luați, respectiv comuna Săcălaz, județul Timiș. Bunurile lăsate în urmă, casa și întreaga gospodărie cu 300 de oi și alte animale, terenurile agricole nu au mai fost restituite niciodată familiei reclamantei. În plus, suferința a continuat în toată perioada dictaturii comuniste, chiar și după anul 1955. Reclamanta și ceilalți frați ai săi nu au fost primiți la școală decât după ani de zile și nu li s-a permis efectuarea a mai mult de câteva clase de școală. Întreaga familie a fost stigmatizată, copiii, chiar și după ce au fost acceptați la școală, nu au avut dreptul să participe la nicio activitate extrașcolară (concursuri, serbări, festivități)", a declarat avocatul reclamantei, Stila Frangu.

Precedentul există
În acord cu cele reclamate, femeia, care nu a vrut să i se facă încă publică identitatea, stabilită de mulți ani în Constanța, solicită obligarea statului român la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ea și familia ei ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu între anii 1951 – 1955.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța. Printre actele depuse, avocatul reclamantei a inserat o hotărâre a Tribunalului București într-o speță asemănătoare, prin care statul român este condamnat la plata de despăgubiri de 250.000 de euro.
"Cele prezentate mai sus sunt în acord cu rațiunea Legii nr. 221/2009 privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral și fizic suferit de reclamantă. Sigur că actul normativ invocat nu stabilește în concret criteriile de cuantificare pecuniară a acestor suferințe și că judecătorul trebuie să aprecieze în concret fiecare speță în parte. În acest demers de apreciere concretă, este evident că suferințele inumane la care a fost supusă reclamanta și care au fost relatate, o îndreptățesc la acordarea de compensații în suma solicitată prin capătul de cerere al acțiunii", a mai precizat avocatul.