Fără diminutive

M-am săturat de familiarisme, pur și simplu nu le mai suport, mi se par groaznice...

Păi, am și motive: soția îmi spune, dragule. Copiii, tăticuțule, vecinele, dragă vecinașule. La serviciu, toți îmi spun coleguțul. Asta poate și din cauză că eu nu pot, la rândul meu, să zic:  - Măi, șefulețule sau măi directoraș...

Cu toate astea, să vă spun drept, nu-mi explic ce se întâmplă cu mine, e ceva care mă depășește, parcă mi-e teamă ca atunci când sună telefonul și ridic receptorul, să nu aud de la celălalt capăt al firului:

- Aici ministerașul, domnișorul ministerel, îl caută pe inginerașul energeticel...

Sau s-o văd pe secretărașa, nevrând să bată la mașinuță, fiindcă face cafeluța pentru domnișorul inspectoraș de la Băncuța de Investiții.

Nu mai vreau, domnișorilor, să mai aud cuvinte ca sarcinuță, planulaș de producție sau producțioară netă.

Nu doresc să mai vină pom-pierașul în control și să-mi dea o amenduță și nici cel de la inspec-țioara de protecția muncii...

Abia aștept ca directorașul să se transforme într-un director veritabil, care să zică și el o dată, măcar o singură dată în viața lui, că n-o fi sfârșitul lumii din asta, cu o voce sobră, plină de seriozitate:

- Domnule Purcăreață, fiindcă ești un om serios, te-am numit omul lunii înainte de termen!