Ce înseamnă să fii umorist

Umoriștii sunt primii și cei din urmă voluntari ai umanității, altfel spus, fraierii universali. Ei au ajutat omenirea să treacă râzând prin războaie, cataclisme și crize, fără să primească simbrie, pensii și tichete de masă.

De la Rabelais la Art Buchwald
Nu mă credeți? Iată dovezile!
l Umoristul François Rabelais (1494 - 1553) i-a dăruit lumii, gratis, pe Gargantua și Pantagruel, eroii unor întâmplări exemplare și ai unor romane satirice inegalabile. Bietul de el a fost nevoit să-și câștige existența mai întâi cu cădelnița, fiind călugăr într-o mânăstire franciscană, iar mai apoi ca medic.  
l Miguel de Cervantes (1547 - 1616) n-a primit nici măcar un bănuț de aramă pentru că i-a creat pe Don Quijote de la Mancha și Sancho Panza și nici pentru că a satirizat romanele cavalerești. Câte sacrificii a trebuit să facă pentru pâinea și vinul cel de toate zilele! S-a angajat ca soldat, a luat parte la bătălia de la Lepanto (1571) și s-a ales cu răni grave. A fost făcut prizonier, vândut ca sclav, a stat în închisoare și a fost răscumpărat. Apoi, a fost intendent în armată și a strâns impozite, ca perceptor. În final, a ajuns, iarăși, la închisoare.
l Jerome K. Jerome (1859 - 1927), autorul celebrelor romane umoristice "Trei într-o barcă", "Trei pe două biciclete" și "Arta de a nu scrie un roman", a supraviețuit dintr-o simbrie de jurnalist, pe care a schimbat-o cu alta de profesor și așa mai departe. De fiecare dată a nimerit o slujbă mai prost plătită.
l Bravul soldat Svejk n-a avut nici el un părinte mai norocos. Umoristul Jaroslav Hașek (1883 - 1923) a trebuit să se spetească muncind ca umil funcționar la bancă și vânzător de câini.
l Titanul satirei și umorului româ-nesc, Ion Luca Caragiale (1852 - 1912), a împușcat șfanțul făcând de toate. A fost jurnalist, comen-tator politic, dramaturg, director de teatru și... patron de berărie.
l Mihail Bulgakov (1901-1940) ne-a dăruit, printre alte creații, zeci de foiletoane umoristice și romanul satiric "Maestrul și Margareta". Evident, puterea sovietică n-a dat o copeică pe opera celui etichetat drept "autor antibolșevic" și element "dușmă-nos". Pentru hleba, vodka și tabak, scriitorul a fost nevoit să facă medicină, ziaristică și umile munci într-un teatru.
l Celebrul foiletonist american Art Buchwald (1925-2007), cu o operă de peste 30 de volume, a lucrat din greu ca jurnalist la numeroase publicații, a ținut rubrici permanente, a luat un premiu Pulitzer și a fost primit în Academia Americană. El este umoristul care a încasat cei mai mulți bani pentru opera lui, fiind excepția care întărește regula. Dar trebuie să fim cinstiți: de pe urma sa au câștigat cu adevărat Fiscul, editurile și urmașii. Cât a fost în viață, Buchwald a făcut și el destulă muncă voluntară.

Sindicatul râsului
Iată că istoria, într-unul dintre rarele sale momente de trezie, a decis să schimbe foaia și, în acea clipă de luciditate, a apărut pe lume Clubul Umoriștilor Constănțeni. În esență, acesta este un sindicat al râsului, care luptă pentru drepturile umoriștilor de pretutindeni.
Ce vrem noi, autorii de epigrame, fabule, poezii vesele, foiletoane, piese de teatru, romane satirice și umoristice? Simplu: aceleași drepturi pe care le au scriitorii de decizii, regulamente, ordine, HCM-uri, ordonanțe și ordonanțe de urgență, decrete și legi. Vrem să nu mai facem muncă voluntară, ci să fim angajați cu contract de muncă în slujba umorului! Vrem să primim salarii, sporuri și pensii! Vrem să avem dreptul de a fi trimiși în șomaj!
Nu poate exista o mai mare satisfacție decât să te poți lăuda la crâșmă: "Amice, am fost o viață întreagă în slujba umorului, dar m-a concediat cu 24 de salarii compensatorii!"

"Nu v-am recunoscut, domnule președinte!"
Colegii din Clubul Umoriștilor Constănțeni mi-au încredințat mie misiunea de a purta negocierile cu guvernul și de a obține reparația istorică. Așa am ajuns la Palatul Victoria.
De la cabinetul premierului am fost îndrumat, cu o recomandare călduroasă, la Ministerul Muncii. Acolo, un secretar de stat foarte binevoitor m-a condus la un director de direcție foarte ocupat, care m-a transmis unui șef de serviciu stresat, care m-a pasat unui șef de birou supărat, care s-a rățoit la mine și m-a dat pe mâna omului potrivit.
Cel ce deținea cheia chestiunii noastre milenare se afla de strajă în spatele unui munte de sictir și dosare. M-a ignorat preț de juma de secol și, după ce s-a plictisit să facă pe nesimțitul, mi-a azvârlit un:
- Ce dorești?
Mi-am luat avânt ca un Mercedes cu număr de România, furat de hoții din Bulgaria:
- Domnule, cerem să nu mai fim discriminați! Pretindem ca meseria de umorist să fie legalizată! Vrem să plătim taxe și impozite!
Amploiatul mi-a pus frână, cu acreală:
- Ești umorist? Adică, ce faci?
M-am apucat să-i povestesc despre Rabelais, Cervantes, Bulgakov, Caragiale și ceilalți. De pomană! Șireturile de la pantofi înțeleseseră mai bine decât el ce înseamnă să fi umorist. Așa că am riscat o comparație:
- Domnule, dacă sculptorul este cel ce eliberează forma din înlănțuirea pietrei, umoristul este eliberatorul râsului din sterilul dramatic.
Acritura a părut să se lumineze:
- Aaa..., ești minier?
- Nu, domnule, nu sunt minier. Cum să vă explic? Umoristul este singurul specialist din univers care ar fi în stare să calculeze punctul de fierbere al unghiului drept și circumferința Cercului Militar.
- De ce nu spui că ești mate-matician?
Era clar că ipochimenul n-avea nici gust, nici miros pentru umorul cu rază lungă de acțiune. Exas-perat, am recurs la o exem-plificare:
- Domnule, eu sunt umorist. Meseria mea este să găsesc un motiv de râs, chiar și atunci când mi se scufundă corăbiile, flota...
În acea clipă, un resort interior l-a făcut să sară de pe scaun, să ia poziția de drepți și să mi se adreseze umil:
- Flota ați spus? Scuzați-mă domnule președinte Traian Bă-sescu, nu v-am recunoscut! Să trăiți bine!