Există și francezi oke

Când vine vorba de francezi, simt că se adună în mine toată ura irlandezilor, scoțienilor și englezilor din lume. Numai când aud un "Oké" sau un "Je ne sais, je ne rien" îmi vine să urinez pe piramida de la Luvru.

Un singur lucru ar fi de apreciat la ei: noul val de regizori. Am vaga impresie că oamenii ăștia nu prea își iubesc semenii. Și când ești francez și nu îți suporți propria națiune, ei bine, atunci ies lucruri bune (vezi "Greața" lui Sartre. Chiar credeți că ar fi scris nea’ Jean Paul așa ceva dacă se simțea bine în Franța? Ar mai fi ajuns el la concluzia că "Infernul sunt ceilalți"? Eu zic că NON!).

Drept urmare, vizionând ultima creație a regizorului Pascal Laugier, mult prea explicitul film "Martyrs" (Martiri), am simțit o exaltare sublimă. Cred că așa se simt câinii care se agită 30 de minute, încercând să își convingă stăpânul bătut în cap că e timpul să iasă afară pentru "treaba" aia. Când omul intuiește problema câinelui și deschide ușa, animalul simte aceeași exaltare: "Cineva mă înțelege!!!".

Ideea filmului e simplă, dar cu multe implicații, variațiuni și dileme morale. Ce fac niște bogătași plictisiți, care vor să știe cu orice preț dacă există viață după moarte? Păi, martirizează francezi! Adică îi torturează constant, o lungă perioadă de timp, în speranța că suferința îi va face mai receptivi la stimulii divinității. Toată activitatea lor se bazează pe niște poze cu chinezi executați public, bolnavi în faze terminale și alți omuleți torturați cu brutalitate, care, în ultimele lor momente, par să se desprindă de acest strat al realității, privirea lor fiind îndreptată spre ceva invizibil și uluitor de frumos.

La prima vedere, "Martyrs" nu este decât un clasic torture-porn movie, ca "Saw" sau "Hostel". Problema cu peliculele hollywoodiene e că sunt prizonierele firii slabe de înger a americanilor. Violența din "Saw" e cosmetizată, amuzantă, chiar elegantă. Moșul cel viclean își omoară "aleșii" ca în filmele cu James Bond, adică prin mecanisme complicate, jocuri psihologice subtile, în spații bine luminate. Și se mai crede și un judecător moral cu prestanță, pedepsindu-i pe cei slabi și păcătoși, pe filistinii șovini (ca mine) și pe maneliștii sentimentali. Drept dovadă că ideea e penibilă, a fost nevoie de vreo cinci urmări ca să poată să capete o fărâmă de sens. Nenea scenaristul-de-la-Saw, las-o moartă! A făcut David Fincher filmul "Se7en", în 1995, și a ieșit mult mai bine!

În schimb, "Martyrs" îți arată o violență adevărată, ca-n "Portocala Mecanică", fără compromisuri: pumni în față, cuie-n cap, gloanțe în stomac, lanțuri, infecții, sânge, sânge și iar sânge, dar nimic nu pare exagerat, aici e geniul regizorului. Ți se pare pervers, depravat, indigerabil, scârbos, dar nu nerealist. Pentru imagine, nota 10! Pentru suspans, nota 10! (chiar e o poveste care te ține în fața televizorului… pardon, monitorului). Nu intru în prea multe detalii, pentru că aș risca să stric totul. Și în niciun caz nu pot să zic aici de finalul filmului, deși aș vrea. Și, să nu uit, pentru cele două tinere actrițe, tot nota 10! Ar fi forțată o comparație cu Meryl Streep, dar ele sunt pe drumul cel bun.

Oricum, o recomandare aș avea (și nu e glumă): nu e bine să fi mâncat prea mult înainte de a viziona așa ceva (nici popcorn în timpul filmului nu merge).

Meritul lui Pascal Laugier (și din cauza asta a avut probleme cu cenzura, criticii americani și puritanii evlavioși) e că nu te lasă doar să te uiți la film, cum nici Umberto Eco nu te lasă doar să îi citești cărțile. Laugier te bagă în horă, te face una cu personajul, așa că simți pe pielea ta ce înseamnă tortura gratuită, pe cheltuială de persoană fizică. Cel puțin în a doua jumătate a peliculei, modul în care scenele "vesele" sunt întrerupte de un ecran negru mi-a dat senzația că mă uit la o serie de diapozitive, în camera mea obscură. Nu ești un simplu telespectator, ești un adevărat martor. Și de altfel, chiar asta înseamnă "martir" în greacă… martor. Nu sunt martirizate doar niște personaje imaginare. Cei care se uită la film sunt sacrificați și "ajutați" cu de-a sila să vadă și cealaltă parte a naturii umane. E ca și cum te-ai uita în oglindă. Dacă vei fi scârbit de ceea ce vezi, atunci rămâi un visător îndrăgostit de KFC și panseluțele din parc.

Dacă accepți că oamenii sunt capabili de așa ceva, atunci ai toate șansele să pricepi că atunci când vine vorba de tine, binele și răul nu mai au nimic de-a face cu relativitatea.

În ce HAL9000

*Doamne, iartă-mă!