Președintele de onoare al PNL Medgidia dezvăluie, în premieră, confruntările purtate cu băieții cu ochi albaștri

Liberalul Victor Șerban Mănescu a devenit, recent, președintele de onoare al Organizației PNL Medgidia, fiind cel care a pus bazele acestei organizații în luna ianuarie a lui 1990. Are 85 de ani și provine dintr-o familie cu tradiție liberală, Virgil Mănescu, fratele său mai mare, fiind un apropiat și secretar al renumitului Gheorghe Brătianu. Deși a fost ispitit să devină membru al Partidului Comunist Român și chiar colaborator al Securității, Victor Mănescu a rămas fidel Partidului Național Liberal începând din 1945, când a primit legitimația cu numărul 103, și până în prezent.
Liberalul vorbește, într-un interviu acordat ziarului "Cuget liber", despre începuturile PNL la nivel județean, dar și despre experiențele trăite în perioada comunismului.

Reporter: Ați participat la "renașterea" liberalismului constănțean la începutul anilor 90. Cum au fost acele zile pentru dumneavoastră?
Victor Mănescu: La numai două săptămâni de la evenimentele sângeroase din decembrie, am plecat de la Medgidia la București și m-am prezentat la sediul provizoriu al PNL, pe atunci lângă Biserica Armenească. Secretarul PNL de atunci mi-a încredințat sarcina de a organiza o filială liberală și la Medgidia. Astfel, la data de 9 ianuarie 1990, a luat naștere Organizația PNL Medgidia. Așa a început activitatea mea ca fondator al mișcării liberale din acest centru dobrogean. Apoi, am fost cooptat în Comitetul Filialei PNL Constanța, care mi-a făcut și onoarea de a fi propus candidat la Senatul Parlamentului în cadrul primelor alegeri parlamentare post-revoluționare.

R: Cum se contura PNL în anii 90?
V.M.: Perioada de început, care a urmat Revoluției, nu a fost prea favorabilă concepțiilor liberale. După zeci de ani de comunism, oamenii trăiau cu ideea că cei care vor veni la putere vor vinde țara. Era o stare de teamă. Exista reticență față de liberalism, populația având o deschidere mult mai mare spre socialism. Începuturile au fost grele. Dar nu foarte grele. La scurt timp după lansarea politicii liberale pe piață, lumea a început să vină către noi. Din ciornele care le mai păstrez, la un an după fondarea organizației liberale de la Medgidia, după ce începusem cu câțiva membri, în mai 1991, aveam 66 de membri, ceea ce pentru Medgidia era un succes.

R: Tradiția familială liberală este cea care v-a determinat să vă îndreptați tot spre PNL?
V.M.: Da, fără discuție. Tatăl meu, un admirabil intelectual, a fost președintele Curții de Apel din Cluj. El era un adept al ideilor liberale, iar în casa președintelui Mănescu era o înaltă ținută intelectuală. Însă fiind magistrat, nu putea avea apartenență politică, astfel că nu a putut deveni membru PNL. Urmașul lui în tradiția liberală a fost fratele meu, Virgil Mănescu, înscris în PNL chiar din 1935. Avocat și asistent universitar, el a fost un apropiat și chiar secretar al unuia dintre cei mai valoroși membri ai familiei Brătianu, George Brătianu, marele istoric și marele politician, arestat de comuniști, maltratat și înjosit în pușcăria de la Sighet unde era pus să umble în patru labe și să latre așa cum fac câinii. Și fratele meu a fost arestat și condamnat politic între 1950-1959, întrucât fusese președintele Tineretului Liberal. L-am putut vizita de două ori la Penitenciarul din Oradea. A ieșit din pușcărie bolnav și cu cifoză pe viață. După Revoluție, a devenit primul membru de onoare al PNL.
R: Ați rămas fidel Partidului Național Liberal…
V.M.: Nu aș fi putut să nu fiu fidel. Nu am fost tentat niciodată să părăsesc partidul. Am spus-o și la Adunarea Generală de alegeri de la Medgidia, din 9 aprilie, când am primit titlul de președinte de onoare. Dacă PNL s-ar fragmenta și dacă în PNL nu ar mai rămâne decât un singur membru credincios, acela ar fi doctorul Victor Șerban Mănescu. Am făcut o metaforă. Un om nu trebuie să intre în politică decât în momentul în care crede într-o idee politică, cum cred eu în ideea liberală, și să rămână pe viață credincios acestei idei.
În timpul celor 40 de ani de comunism, fiind medic, trei agenți, trei indivizi îmbrăcați în haine de piele, cu ochii albaștri, ținuta clasică a agenților comuniști, au încercat să mă înregistreze în Partidul Comunist Român. Și eu am ochi albaștri și cred că și asta i-a determinat să vină la mine… Însă m-am opus insistențelor lor.
R.: Vi s-a propus vreodată să colaborați cu Securitatea?
V.M.: Acum, vorbesc în premieră despre contactul meu cu Securitatea. Ca medic, am avut multe legături cu oameni pe care îi bănuiam sau îi știam că sunt colaboratori și informatori ai Securității. Se întâmpla prin anii ’70 sau ’80, când lucram la un spital din provincie, în Moldova. Mie îmi plăcea vânătoarea. Și, fiind un pasionat al vânătorii, am fost chemat într-o zi la Zalău, la Primărie. Am intrat într-un birou amenajat, care era al reprezentantului Securității, și am fost pus la masă, în fața unui tip. A început să mă întrebe ce părere am despre un coleg, despre care am aflat ulterior că era informator. Am fost chemat de două ori și, apoi, mi-au spus că vor să facă din mine un informator. Am refuzat. În acel moment, am fost dus la sediul Securității la Cluj, unde un maior m-a ținut o noapte întreagă într-un interogatoriu și mi-a cerut tot felul de amănunte despre relațiile mele politice. Știa că sunt liberal. Însă nu a scos-o la capăt cu mine pentru că eu refuzam să devin informator. Au trimis un alt coleg care a încercat să mă convingă: "Dumneavoastră aveți legătură cu foarte multă lume și ați putea să ne furnizați nouă informațiile". Din câte am apucat să văd, îmi pregătiseră deja o identitate, un nume. L-am refuzat, din nou, categoric, și m-au pus să semnez o hârtie prin care mă angajam să nu povestesc nimănui acest episod, că nu voi divulga niciodată intenția lor. Până acum…

R.: Privind în urmă, aveți regrete?
V.M.: Am 85 de ani. Cifra aceasta îmi creează anumite regrete. Orice om are regrete. Nu se poate să nu ai regrete. Un om care nu are regrete înseamnă că nu are ambiții. Și într-o cursă sportivă, cel care aleargă după primul și nu reușește să îl întreacă, are dreptul să aibă regretul că nu a fost el primul. Este foarte frumoasă ambiția. Dacă nu ai ambiții înseamnă că trăiești aproape anonim.