Amânarea începerii tratamentului cu insulină duce la complicații ale diabetului zaharat

Gândul că vor trebui să facă injecții cu insulină pentru tot restul vieții îi sperie pe pacienții diagnosticați cu diabet zaharat. Medicii atrag atenția însă că teama trebuie depășită, căci amânarea terapiei cu insulină poate avea consecințe nefaste asupra organismului.

Peste 150 de diabetologi din întreaga țară s-au reunit, la sfârșitul săptămânii trecute, în cadrul unui eveniment dedicat problematicii diabetului zaharat. Una dintre problemele discutate a vizat reticența pacienților diagnosticați cu diabet insulino-dependent de a trece de la medicația orală la terapia cu insulină. La pacienții cu diabet, organismul nu produce sau nu utilizează în mod corespunzător insulina - hormonul de care este nevoie pentru transportul glucozei (zahărului) din sânge către celule, pentru obținerea energiei.
Bolnavii se tem, motiv pentru care amână momentul. "În mod normal, persoanele care au diabet și se tratează cu medicație orală ar trebui să treacă în doi sau trei ani pe insulină. În realitate însă, în România, acest fapt se întâmplă abia după 10 sau 15 ani. Există un prag psihologic, o încercare de amânare pe cât posibil a momentului, care afectează însă starea de sănătate a pacientului. Ceea ce ar trebui să cunoască bolnavii este că tratamentul cu insulină este cel mai complex din patologia umană, existând posibilitatea de a se aplica, cu succes, și 50 - 60 de ani", a declarat prof. dr. Nicolae Hâncu, de la Centrul Clinic de Diabet Cluj.

Complicațiile care apar
în lipsa insulinei
Amânarea începerii tratamentului cu insulină favorizează apariția complicațiilor grave, precum tulburări de vedere, infarct miocardic, afecțiuni ale rinichilor sau problemele de circulație care duc la amputații la nivelul membrelor inferioare.
Gândul că vor trebui să facă injecții cu insulină pentru tot restul vieții îi deprimă pe bolnavi. "Depresia este prezentă la aproximativ un sfert dintre pacienții care au diabet. În acest context, medicul este cel care are rolul decisiv în depistarea corectă a stării de spirit, corelată cu factori sociologici și familiali și în acordarea de sprijin. Pasul următor este responsabilizarea directă a pacientului, pentru că el este, până la urmă, cel care are controlul real în gestionarea bolii", a mai arătat specialistul.
Din păcate însă, a arătat medicul, dată fiind supra-aglomerarea din programul zilnic, aspectului psihologic i se acordă prea puțin timp.