Concurs Cronică de peste Atlantic (I)

Foileton de Gabriela S.

"Ca să înțelegi cine ești, trebuie să nu uiți de unde vii", îmi spunea acum câțiva ani profesorul de istorie de la universitatea Loyola din Chicago, unde am studiat să îmi obțin diploma în finanțe și filozofie.
Nevoia de independență financiară m-a ghidat să-mi croiesc un început în viață în felul următor: cu o diplomă în finanțe îmi pot găsi un serviciu care îmi va garanta un venit decent să îmi pot plăti facultatea fără ajutorul tatei. Filozofia ar constitui un moft pentru majoritatea, dar este pentru mine o pasiune care-mi hrănește rădăcinile visului de a trăi, într-o bună zi, numai din ceea ce voi scrie, fără a depinde de nimeni.

Măritată la 19 ani
M-am născut în 1978 in comuna Tuzla și am fost educată, de la grădiniță până la liceu, în Eforie Sud. După ce am urmat un an de jurnalistică la facultatea "Andrei Șaguna", mi-am luat destinul în brațe și am pornit de la zero lângă dragostea mea, un băiat rebel și frumos ca focul, coleg de facul-tate. Constănțean imigrat în Chicago cu familia, care a insistat să meargă la facultate acasă, în România, împotriva voinței părinților lui.
Eram efectiv nebuni unul după altul și am vrut să ne căsătorim, cu toate că nu aveam nici cea mai vagă idee cum și de unde vom începe sau unde vom ajunge. Părinții lui au insistat să ne mutăm în Chicago dacă vrem să ne putem susține financiar.
Părinții mei, care-mi ofereau tot ce vroiam, mai mult chiar, au încercat să își convingă fata de 19 ani în primul rând să nu se căsătorească, iar în al doilea rând să nu plece departe de casă. Pe cine să convingi? Cu o sută de dolari în buzunar, împrumutați de la tata, mi-am urmat inima, idea-lurile și speranța că voi deveni ce mi-am dorit.
Ei bine, după treisprezece ani de vis american și după un divorț dureros, m-am ales cu o dragoste frântă în mici atomi pe care nimeni și nimic nu-i mai poate reuni într-o substanță oricât de infimă în volum.

Cu indexurile pieței de capital curgând prin vene
În schimb, am satisfacția profesională de a face parte din echipa managerială a unei companii financiare de reputație inter-națională, care investește banii unora dintre cei mai bogați oameni ai planetei și ai celor mai renumite instituții din lume: The Northern Trust Company, cu headquarters în Chicago și locații prin toată America și restul lumii.
Locuiesc în Chicago, cartierul Lincoln Park, la aproximativ trei kilometri de inima orașului, downtown. Apartamentul meu cu numai două camere este așezat strategic vizavi de parc, grădina zoologică și botanică, plaja North Beach, și în apropierea barurilor și restaurantelor cochete și pline de viață care definesc una dintre cele mai frumoase zone ale orașului.
Experiența mea de viață m-a învățat un lucru: ascultă de părinți când îți spun "Nu te căsători cât ești tânăr!" - știu ei ce știu, că doar nu degeaba și-a pus timpul amprenta pe chipurile lor.
De cinci ani, de când sunt "singură", viața a început să capete un nou farmec și multă culoare. Accentul meu în engleză plus darul naturii, caracteristic femeilor est-europene care-i lasă pe americani efectiv fermecați, fără cuvinte, mi-au adus multă distracție și avans pe un tărâm și într-o societate străine, atât de diferite de cele de acasă că mă simt aproape pe o altă planetă sau într-un alt univers.
Instinctul de supraviețuire ne învață să ne adaptăm, însă esența noastră umană luptă mereu ca sa ne aducă înapoi..., acolo, în ograda prăfuită și plină de amintiri, unde ne-am născut și care ne definește oriunde am fi în lume.
Între timp, încerc sa mă bucur de împrejurări, să învăț din noile experiențe la care viața mă expune, făcând haz de necaz, cum spunem noi, românii.
Hmmmm…, de la opt jumate, câteodată opt patruzeci și cinci (deși mi s-a atras atenția, discret, că programul începe la opt jumătate), cinci zile pe săptămână mă prezint într-un office building downtown, la intersecția străzilor LaSalle și Madison. Iau autobuzul 156 de lângă bloc până la serviciu, pentru că parcarea downtown este nerezonabilă ca preț și nu încape în bugetul meu împreună cu alte cheltuieli de trai și distracție. Cele aproximativ douăzeci și cinci de minute pe care le petrec în auto-buz sunt, de obicei, foarte liniștite și fără peripeții; pot citi câteva pagini dintr-o carte sau un ziar, în timp ce ipod-ul îmi susură în ureche melodiile preferate. Atitudinea rece și respectuoasă a americanilor are un efect calmant asupra mea.
Asta până ajung la serviciu și deschid computerul să urmăresc indexurile pieței Dow Jones Industrial Average și Nasdaq Composite pe care trebuie să le simt curgându-mi prin vine ca să-mi pot face datoria pe acea zi. Sunt zile în care sunt aproape de infarct când văd cum plonjează în teritorii atât de negative, înnebunesc urmărindu-le, și sunt zile în care explodează prin acoperiș, făcându-mi inima să alerge infiltrată de adrenalină. Chiar atunci când mă gândeam că picase destul ieri, azi mai pică de două ori pe-atâta. Trebuie să reajustăm riscurile pe care le tolerează portofoliile clienților.

Un Casanova al comunității românești din Chicago
Însă amintirea week-end-ului trecut mă readuce pe linia de plutire. De un an mă văd cu un sculptor român extrem de talentat și renumit pentru păpușile de colecție. Are 43 de ani și este genial, absolut genial, dar nu-și poate ține pantalonii pe el când dă cu ochii de o femeie nouă.
Nu contează că arăt ca un model, câștig un salariu decent și se întâmplă să am puțin mai mult creier decât multe alte femei de vârsta mea, el tot gravitează spre chelnerițe și babysitters românce care aleargă după el doar din motive materiale. Nu s-a însurat niciodată, însă are reputația perfectă - un Casanova al comunității românești din Chicago.
Sub presiunea părinților și prietenilor, a făcut niște tentative să se logodească, însă nu a reușit încă. M-a cerut în căsătorie de vreo trei ori. Nu am simțit că ar fi momentul potrivit pentru el și l-am refuzat.
Vineri seară și sâmbătă au fost un vis. Când suntem împreună, uit de tot, chiar și de mine însămi, sunt într-o sublimă stare de fericire pe care numai el mi-o inspiră. Comu-nicăm mult prin mesaje și ne ciondănim cel puțin o dată pe săptămână. Ultimul lui mesaj de aseară: "I’m such an idiot. I am gambling with your affection" (Sunt atât de idiot. Mă joc cu afecțiunea pe care mi-o porți).
De ce suntem noi femeile atrase mereu de bărbați care într-un fel sau altul sunt imaginea taților noștri?
Dacă stau bine și mă gândesc… relația asta este ca și stock market-ul american - o zi în cer și alta în inima pământului. Dar este "fun", cum spun americanii… ;)
(Va urma)