Un portret al rezistenței, la 88 de ani: destin marcat de bucurie, durere și curaj

Anual, zeci de constănțeni ajung la Căminul pentru persoane vârstnice de pe strada Unirii nr. 104. Bătrânețea i-a cocoșat, iar unii dintre ei nu mai au pe nimeni pe lume sau dacă au, nu vor să fie o corvoadă pentru copii sau nepoţi. Împovăraţi de anii care-au trecut peste ei, bătrânii îşi lasă, de multe ori, gospodăriile pe care le-au ridicat într-o viaţă de muncă şi se retrag în cămine, unde bătrâneţea este, parcă, mai uşor de suportat.

În ultimii ani, numărul vârstnicilor care iau calea azilurilor a tot crescut. Unora nu le-au murit doar partenerii de viaţă, ci şi copii, iar atunci când au pierdut tot ce aveau mai scump în această viaţă, au decis să meargă la astfel de centre, special concepute pentru persoanele de vârsta a treia. Poveştile celor care trăiesc în cămine sunt diferite, dar au cu toţii ceva în comun: i-au lăsat puterile şi nimeni de acasă nu îi mai poate ajuta. Altfel spus, neputinţa i-a reunit, în acest caz, la Căminul din zona Delfinariu.

Pe Maria Ursu (88 de ani) am cunoscut-o de curând şi vă pot spune că a fost o adevărată plăcere să am ocazia de a discuta cu ea. Deşi mai are puţin şi atinge borna 90 de ani, stimata noastră interlocutoare, o minionă, fostă contabilă, are o energie debordantă, de invidiat pentru mulţi dintre semenii săi. Ea are o fire foarte veselă, deşi în spatele zâmbetului molipsitor se ascunde şi multă durere, o dramă pe care nici un părinte nu vrea s-o trăiască, aceea de a-i deceda singurul copil. El şi-a dat sufletul în urmă cu 18 ani, când a suferit un infarct, dar avusese şi alte probleme de sănătate, o distrofie musculară, depistată încă de pe vremea când era doar un copil, în clasa a IV-a, dar şi o formă foarte gravă de hepatită. Bineînţeles, ca orice părinte, a mers cu el peste tot, numai să-l vindece, dar evoluţia distrofiei a fost nefastă.

„La un moment dat, când era foarte tânăr, am observat că a început să urce pe scări mai greoi, se ţinea de balustrade şi mă întrebam de ce. El îmi spunea, zâmbind, că așa îi place lui, dar, de fapt, nu se simţea bine. Cu timpul, cum mergea puțin, cădea, iar totul a devenit din ce în ce mai greu pentru el. Totuşi, a reuşit să se înscrie la liceu, dar din cauza bolii,

după doi ani a trebuit să-l retrag de la cursuri. Apoi, ușor, ușor, a ajuns în scaun cu rotile. Chiar şi aşa, s-a căsătorit, dar a divorţat de soţie. Mai târziu, am contactat-o şi i-am spus că eu nu iau nimic cu mine în viaţa de apoi şi am decis să-i las ei apartamentul în care locuiam. Puteam să îl vând, dar am considerat că este mai bine aşa. După aceea, în anul 2023, m-am hotărât să vin aici, la cămin”, ne-a declarat octogenara.

Ea a ţinut să precizeze că, deşi nu este născută în Constanţa, ci la Cluj, s-a îndrăgostit, iremediabil, de oraşul de la malul mării. Cum a ajuns aici?

O iubire de-o viaţă: 50 de ani de fericire, alături de soţul său

„Lucram deja în contabilitate și am plecat într-un concediu, la Sinaia, iar aici l-am cunoscut pe soțul meu, cu care am fost căsătorită peste 50 de ani, toți plini de înțelegere și fericire. El era constănţean şi aşa am ajuns pe plaiuri dobrogene. La scurt timp, m-am angajat la Vinalcool, unde aveau nevoie de un revizor contabil, apoi, mai târziu, am intrat pe contabilitate generală. A fost o perioadă foarte frumoasă, dar când s-a construit combinatul de industrie alimentară, am plecat la combinat. Oricum, pe parcursul celor cinci decenii de căsătorie, am avut alături de mine un om sufletist, pâinea lui Dumnezeu. Am avut parte, cu el, numai de zile senine. A fost o căsătorie minunată. Ne plăcea să mergem mereu în excursii, să ne plimbăm, dar când s-a îmbolnăvit băiatul, nu am mai putut să mă călătorim cum ne-am fi dorit. El era fericirea mea şi i-am fost alături până în ultima clipă. Când l-am adus la spital, că la spital a murit, toată noaptea, am stat la căpătâiul lui și i-am deschis ochii. Voiam să rămână cu noi. Acum, ce să vă spun? Singurătatea este urâtă, dar chiar și singură sau cu vreun alt coleg de la cămin merg, aproape zilnic, pe faleză. Sunt îndrăgostită de mare, de priveliștea pe care aceasta o oferă. Mă simt tare bine în aerul acela curat. Alteori, când pot, mă duc în parcul Tăbăcărie. Îmi plac foarte mult animalele, dar în mod special pisicuțele", a adăugat Maria Ursu.

Octogenara ne-a mai povestit şi că l-a cunoscut în anii '60 pe fostul lider comunist al României, Gheorghiu Dej, şi în anul 1965, când a avut loc înmormântarea lui, se afla la acel moment, în București. „În viaţă, l-am cunoscut pe Dej, atunci când urmam nişte cursuri de specializare, iar el a venit acolo, la cursurile noastre", a adăugat femeia.

Întrebată care i s-a părut cea mai grea perioadă din era comunismului, octogenara şi-a amintit de desele perioade în care se oprea curentul electric. „Locuiam în zona Cireşica şi de foarte multe ori urcam şi coboram cu lumânarea pe scări, pentru că aveam numai două ore lumină. De asemenea, erau zile în care stăteam la cozi până pe la trei noaptea, ca să putem să luăm carne, de exemplu", a mai spus pensionara.

În prezent, deşi are o vârstă destul de înaintată, ea citeşte zilnic, tot ce-i pică în mână: ziare, cărți de istorie sau religioase etc.