Și Cerul plânge după tine, Nicolae Dobrin

Miticul, legendarul, unicul, inegalabilul, teribilul, magnificul, neînvinsul, nesupusul, imprevizibilul, omenosul, neînfricatul, talentatul, ovaționatul, providențialul, iubitul Nicolae Dobrin a plecat dintre noi, cu discreție,

să joace fotbal cu îngerii.

Ca om pe care l-am cunoscut, l-am admirat și l-am apreciat până la divinizare (pentru că nu mai era altul de valoarea lui sub cerul românesc), i-am luat, cu mulți ani în urmă, un interviu, pe care l-am publicat în suplimentul "Litoral" al ziarului "Cuget Liber". Rubrica se intitula "5 minute cu Nicolae Dobrin", în care Prințul din Trivale, cu o modestie ieșită din comun, vorbea despre relația sa cu antrenorul Angelo Niculescu, la Campionatul Mondial din Mexic 1970, dar și despre relația cu o echipă ce câștiga campionate amenințând adversarii cu cătușele. Ca o ironie a sorții, oamenii care nu l-au dorit în echipa de la Guadalajara au venit să suspine la mormântul celui care le-a fost mereu "Tată" de facto și de jure. Marele Dobrin nu are nevoie de asemenea personaje.

Nu vreau să scriu despre Dobrin, pentru că despre el s-au redactat numeroase cărți, articole, au curs râuri de cerneală. Dar, pasionat până la lacrimi, până la contaminare și îmbolnăvire de talentul inegalabilului Magician care a fost Nicolae Dobrin, doresc să fac, pentru cititorii ziarului "Cuget Liber", doar două precizări, care scot în evidență nu atât talentul, cât mai ales caracterul acestui Mare Om.

L-am întrebat așa: "I-ai spus lui Angelo Niculescu «domnule, cât fotbal ai dumneata în cap, eu am în vârful bocancului», e adevărat sau nu?". "Gâscanul" a zâmbit, a dat aprobativ din cap și mi-a răspuns prietenește: "Te rog, despre asta nu scrie". Câtă omenie, stimă și admirație pentru un astfel de gest… Stau și mă întreb ce-ar fi însemnat o confruntare directă Pele - Dobrin, din care, probabil, ar fi câștigat fotbalul și România…

A doua problemă este cunoscută microbiștilor. Dar merită reamintită. FC Argeș, cu Halagian și Dobrin la timonă, conducea în clasament și avea meci, în ultima etapă, cu Dinamo. Așezând tacticos, în stilu-i caracteristic, crampoanele pe minge, Gicu îl întreba pe arbitru: "Nu fluieri? Le mai dau unul!". Și le-a dat, câștigând titlul în acel an.

În fine, îl mai întrebam în acel interviu pe ce post îl va folosi în meciul cu Farul pe omonimul meu, Viorel Moiceanu, care devenise arma lui secretă. Mi-a răspuns că-l va folosi drept "jandarm" la cel mai talentat fotbalist de atunci de la malul mării, Ștefan Petcu.

Câte n-ar mai fi de spus despre acest Om… Cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor… Te duci, Gicule, lângă Aurică Rădulescu… Cu dor, cu inimile cernite de durere, ne despărțim de tine, Maestre. Să-ți fie țărâna ușoară!

Prof. Ion MOICEANU,

Liceul Teoretic "Ovidius"

Miticul, legendarul, unicul, inegalabilul, teribilul, magnificul, neînvinsul, nesupusul, imprevizibilul, omenosul, neînfricatul, talentatul, ovaționatul, providențialul, iubitul Nicolae Dobrin a plecat dintre noi, cu discreție,

să joace fotbal cu îngerii.

Ca om pe care l-am cunoscut, l-am admirat și l-am apreciat până la divinizare (pentru că nu mai era altul de valoarea lui sub cerul românesc), i-am luat, cu mulți ani în urmă, un interviu, pe care l-am publicat în suplimentul "Litoral" al ziarului "Cuget Liber". Rubrica se intitula "5 minute cu Nicolae Dobrin", în care Prințul din Trivale, cu o modestie ieșită din comun, vorbea despre relația sa cu antrenorul Angelo Niculescu, la Campionatul Mondial din Mexic 1970, dar și despre relația cu o echipă ce câștiga campionate amenințând adversarii cu cătușele. Ca o ironie a sorții, oamenii care nu l-au dorit în echipa de la Guadalajara au venit să suspine la mormântul celui care le-a fost mereu "Tată" de facto și de jure. Marele Dobrin nu are nevoie de asemenea personaje.

Nu vreau să scriu despre Dobrin, pentru că despre el s-au redactat numeroase cărți, articole, au curs râuri de cerneală. Dar, pasionat până la lacrimi, până la contaminare și îmbolnăvire de talentul inegalabilului Magician care a fost Nicolae Dobrin, doresc să fac, pentru cititorii ziarului "Cuget Liber", doar două precizări, care scot în evidență nu atât talentul, cât mai ales caracterul acestui Mare Om.

L-am întrebat așa: "I-ai spus lui Angelo Niculescu «domnule, cât fotbal ai dumneata în cap, eu am în vârful bocancului», e adevărat sau nu?". "Gâscanul" a zâmbit, a dat aprobativ din cap și mi-a răspuns prietenește: "Te rog, despre asta nu scrie". Câtă omenie, stimă și admirație pentru un astfel de gest… Stau și mă întreb ce-ar fi însemnat o confruntare directă Pele - Dobrin, din care, probabil, ar fi câștigat fotbalul și România…

A doua problemă este cunoscută microbiștilor. Dar merită reamintită. FC Argeș, cu Halagian și Dobrin la timonă, conducea în clasament și avea meci, în ultima etapă, cu Dinamo. Așezând tacticos, în stilu-i caracteristic, crampoanele pe minge, Gicu îl întreba pe arbitru: "Nu fluieri? Le mai dau unul!". Și le-a dat, câștigând titlul în acel an.

În fine, îl mai întrebam în acel interviu pe ce post îl va folosi în meciul cu Farul pe omonimul meu, Viorel Moiceanu, care devenise arma lui secretă. Mi-a răspuns că-l va folosi drept "jandarm" la cel mai talentat fotbalist de atunci de la malul mării, Ștefan Petcu.

Câte n-ar mai fi de spus despre acest Om… Cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor… Te duci, Gicule, lângă Aurică Rădulescu… Cu dor, cu inimile cernite de durere, ne despărțim de tine, Maestre. Să-ți fie țărâna ușoară!

Prof. Ion MOICEANU,

Liceul Teoretic "Ovidius"