Contribuabilii s-au rătăcit în jungla taxelor și impozitelor În afara Codului Fiscal, există 278 de legi parafiscale și tot atâtea biruri impuse de instituțiile statului / În următoarele săptămâni va fi lansat Registrul fiscal, un instrument care va contribui la reforma birurilor

Reforma fiscală a fost pe buzele tuturor guvernelor din ultimele două decenii. Tema a făcut carieră în societatea românească, oferindu-le politicienilor prilejul de a se întrece în exerciții oratorice. Multă vreme, faptele lor au fost în contradicție cu declarațiile.

Politica șurubului fiscal

Din 1990 până în 2004, România s-a confruntat cu degradarea continuă a sistemului fiscal. Partidele aflate la putere au copiat modelul fanariot de creștere a numărului de biruri și al nivelului lor. Politica strângerii șurubului fiscal a atins apogeul pe timpul guvernului Radu Vasile, când la conducerea Ministerului de Finanțe se afla Decebal Traian Remeș.

Prima măsură reformistă a fost luată pe timpul Guvernului Isărescu, care a avut curajul să reducă impozitul pe profit de la 38% la 25% pentru toți agenții economici, respectiv la 5% în cazul exportatorilor.

Mihai Tănăsescu, ministrul de finanțe din Cabinetul Năstase, a stat cu proiectul reformei fiscale în buzunar timp de patru ani. S-a temut să ia taurul de coarne și să propună o schimbare de esență. Din zecile de fonduri speciale, Tănăsescu l-a abrogat doar pe cel de susținere a învățământului de stat, de 2%. De asemenea, a redus de la 3% la 2% cota privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. În schimb, exportatorilor le-a mărit impozitul pe profit cu un procent, de la 5% la 6%, iar transportatorii auto s-au pricopsit cu o nouă taxă: rovinieta ministrului Miron Mitrea.

Fiscalitatea excesivă a generat numeroase efecte perverse în acea perioadă. Arieratele ajunseseră la 40% - 50% din PIB, provocând blocaje financiare în sectorul de stat și privat. Economia subterană a înflorit, făcând ca evaziunea fiscală să înjumătățească veniturile bugetelor statului.

Reformă cu marche-arriere

Cabinetul Tăriceanu va intra în istoria fiscalității ca un guvern reformist. În 2005, a introdus cota unică de impozitare a veniturilor și profitului, a desființat creditul fiscal, a dat drumul executării silite a datornicilor, a înăsprit sancțiunile împotriva rău-platnicilor și a incriminat evazionismul. Efectele nu s-au lăsat așteptate. Economia și consumul au primit un impuls, veniturile și profitul au sporit, iar intrările la bugetul statului au crescut.

Din 2007 a urmat alinierea tuturor categoriilor de venituri la același nivel de impozitare, de 16%. Măsura a condus la simplificarea sistemului de impozite și taxe. Introducerea cotei unice a permis abandonarea sistemul greoi și extrem de costisitor al globalizării veniturilor. Ceea ce guvernul Tăriceanu a dat cu o mână, a luat, apoi cu alta. Creșterea numărului produselor supuse accizării, a nivelului accizelor și introducerea taxei de primă înmatriculare a autovehiculelor, sunt doar câteva exemplele ale acestei politici parșive. Guvernanții s-au temut că reforma fiscală a luat-o prea mult înainte, așa că au tras-o înapoi.

O realitate ignorată

Anul trecut, sub presiunea sindicatelor și patronatelor, cabinetul Tăriceanu a fost nevoit să recunoască existența unei realități pe care o ignorase până atunci: parafiscalitatea. Partenerii sociali reclamau faptul că în afara taxelor și impozitelor prevăzute de Codul Fiscal, crește o pădure de impozite, taxe și tarife impuse de administrații, agenții și primării, al căror număr nu este cunoscut, și că ele împovărează mediul de afaceri. Astfel că, în octombrie 2007, a fost înființată comisia de evaluare a parafiscalității. Prima numărătoare a fost făcută, însă, de Banca Mondială, care a identificat 385 de acte normative care reglementează dările parafiscale.

Direcția pe care trebuie să o urmeze reforma fiscală devenise clară: defrișarea codrului parafiscal. Începutul s-a făcut în luna februarie, când, potrivit declarației ministrului economiei și finanțelor, Varujan Vosganian, că s-au abrogat 107 acte normative, reducându-se la 278 numărul legilor parafiscale.

Inventarul impozitelor

Următorul pas îl constituie instituirea Registrului fiscal. Acesta este un inventar al impozitelor și taxele impuse de diferitele instituții ale statului, de la nivel central și local. El va asigura o imagine clara a parafiscalității.

Registrul va fi lansat în câteva săptămâni. Din acel moment, oricine modifică un act normativ privind fiscalitatea va fi obligat să publice, pe pagina de internet a registrului, nota de fundamentare și un studiu de impact, astfel încât plătitorii de impozite și taxe să fie informați asupra viziunii inițiatorului.

Vosganian consideră că registrul va permite ministerului economiei și finanțelor să constate daca impozitele respective pun de acord interesele contribuabilului cu cele ale statului. Astfel, dacă o taxă nouă va duce la creșterea veniturilor fiscale mai mult decât la creșterea segmentului de piață, înseamnă ca este vorba de o supraimpozitare, deci de un abuz fiscal. Mult mai important este faptul că odată ce parafiscalitatea va deveni transparentă, ministerul economiei și finanțelor va putea negocia cu respectivele autorități reduceri, comasări și anulări ale unor taxe.