Am rătăcit, sau poate că nu l-am avut niciodată, sensul liberalismelor autohtone. Și mă refer aici la liberalismul politic, economic și social. Constat, din ce în ce mai des, nu fără o urmă de tristețe, faptul că păpușarii spectrului politic actual folosesc "liberalismul" ca instrument retoric, invocând o teorie a egalității și reclamând redundant "infailibila" dezvoltare și bunăstare economică. E de la sine înțeles că proletariatul este exclus din ecuația asta pentru că se face abstracție de la faptul că muritorii de rând se bucură rar de participarea propriu-zisă la așa zisa "piață liberă". Ei o slujesc, fără însă a avea de prea multe ori și beneficiile sperate.
- Publicitate -
Poate că de aceea, de fiecare dată când îmi amintesc de aprecierile lui Nicolae Steinhardt și anume "Nu între democrație și dictatură se pune problema, ci între absolutism și liberalism" nu pot să nu mă gândesc că victoria "societății deschise", din 1989 și-a pierdut demult semnificația și că, iată, oscilația substanței doctrinare a formațiunilor politice ale momentului nu face decât să destabilizeze și mai mult elementele unei culturi politice care caracterizează, deși atât de eterogene, aceeași societate. Pluralismul culorilor politice se estompează astăzi atât din cauza unor realități și a unor clivaje sociale de care aleșii politici nu par să mai țină cont, dar și a unor permanente predări de ștachetă ( cu delicat parfum de trădare) de la o tabără de valori politice la alta.
Răspunsul la întrebarea "Care mai este, în decembrie, anul de grație 2007, setul de valori care legitimează liberalismul politic românesc?" e dificil de conturat în contextul în care vorbim despre un popor care nu de conținutul ideologic ține cel mai mult cont (pentru că acesta este oricum deteriorat), ci de nivelul de Bine, de Bunăstare și Fericire, de Spirit Justițiar și Adevăr conferite concret de sistemul actual. Ori, dacă acest nivel scade în barometrele ideologice, dar mai ales în cele ale vieții de zi cu zi, e greu de precizat dacă românul mai crede sau nu în liberalism, oricum ar fi acesta, cu sau fără trandafir.
Potrivit declarațiilor lui Emil Boc, PD-L- ul se va defini ca un "partid centru dreapta", dar care "va integra în structura sa și principii liberal democrate". E interesant de remarcat, în contextul în care ne referim la statutul noii formațiuni și la programul politic despre care a discutat liderul PD, modul în care liberalismul, această fundamentală doctrină politică, riscă să devină o caricaturală ideologie. Nu știu care ar fi cea mai pregnantă valoare politică promovată de politicienii actuali și asta indiferent de culoare. Probabil că toleranța în planul negocierilor politice. Sau s-o numim "prostituție"?
În tot acest timp, marcat de frământările cabotinilor și figuranților de la putere, roadele socialmente visate și îndelung așteptate se chinuie să apară. Sau poate c-or fi pretutindeni și-mi lipsesc mie lentilele liberal-democrat-trandafirii definite, cum altfel, în opoziție cu socialismul, conservatorismul, țărănismul, ecologia și "românismul mare" pentru a le vedea. Partidele și liderii lor se flexibilizează. Oamenii însă rămân fixați în stilul lor de viață: acceptarea diferențelor tot mai vizibile dintre bogați și săraci și constatarea, cu scârbă, e drept, a tot mai ostentativelor monopoluri private. Nu în ultimul rând, ei asistă cu o încruntare plină de riduri la împărțirea unui tort: fiecare felie, cu cireașă deasupra, firește, revine clientelei politice, astfel încât orice "amărât" să aibă o căsuță cochetă și ieftină în Zona Primăverii.
Așadar, problema se pune, e adevărat, între absolutism și liberalism. Numai că, vai!, ce te faci atunci când trăiești în plin absolutism al pseudo-liberalismului?!
