Acte de caritate

Leg toamna, într-un mod cu totul involuntar, de două evenimente pe care le voi numi, în primă fază, de caritate. Pe fondul unei simfonii de toamnă, cu frunze căzând într-un ritm parcă prea alert pe caldarâm și cu șoferi obosiți și nervoși din cauza faptului că, pentru că pe unul dintre bulevardele mari ale Constanței se lucrează – aparent neconstructiv și fără intenția unei finalizări prea rapide -, traficul devine și mai haotic decât era înainte, mă gândesc că…iată, a venit din nou vremea actelor de caritate . Singurele de acest gen pe care le cunosc sunt balul organizat anual de Leslie Hawke și gestul Mihaelei Rădulescu, acela de a ajuta la strângerea sumei de 100.000 de euro, pentru a o salva pe Teodora, fiica Lianei Stanciu și a lui Miță de la Bere Gratis.

Restul…un fel de praf în ochi menit să determine o ascensiune în sondaje și o creștere a ratingului. Fundamental, nu sunt gesturi condamnabile. Politicienii își fac campanie, cel puțin după ’89, pe seama pensionarilor, eventual a studenților. Vorbesc despre acele pensii prea mici pentru iarna lui 2007 și despre bursele derizorii ale studenților. La fel, a face rating plecând de la suferință, de la boală, de la cele mai îngrozitoare situații de viață - televiziunile anunță, de fiecare dată, "un caz real în exclusivitate" - a devenit un demers de rutină. Oamenii și nenorocirile lor salvează televiziunile din impasul unor audiențe modeste, fără să bănuiască că, uneori, nu "iubirea față de aproapele" ghidează gesturile, cuvintele, lacrimile. Repet, nu consider nici campaniile, nici emisiunile de acest gen – una dintre ele a fost relansată cu mare tam-tam în octombrie – ca fiind cele mai îngrijorătoare lucruri ale momentului și nici cele mai meschine. Mă întreba cineva de ce scriu preponderent despre lucruri care îmi displac sau care mă scot din sărite. Îi răspund…pentru că. Pentru că mi-ar plăcea să văd o campanie electorală fără bătrâni stând la coadă încă de la orele nopții, o campanie fără promisiuni de genul "Tom & Jerry", o ofertă politică realistă, fără injurii previzibile și prestații TV abjecte. Din nou, pentru că… nu cred în pensii mărite peste noapte din fonduri-minune și nici în emisiuni total dezinteresate, animate numai și numai de "dorința de a face lumea mai bună".

Este de apreciat că o femeie își poate ajuta, ca urmare a unui vals, sau a două sau a trei, fetița bolnavă de autism. E remarcabil cum un om copleșit de necazuri găsește în el puterea de a dansa pe ritmuri R&B, numai și numai pentru a da viață visului celui mai mic dintre frați…Numai că…așa cum cad frunzele astea, haotic și sfidând dorința mea de a mai fi cald și de mai mult soare… nu pot să nu mă gândesc că suntem cei mai mari actori ai show-urilor de plâns, la propriu, "de tot plânsul". Nu pot să ignor ambiția acelor oameni de televiziune care, îmbrăcați în cele mai scumpe și extravagante creații vestimentare, fac tot ce se poate pentru ca oamenii să-și exhibe suferințele pe acordurile unei melodii din coloana sonoră a vreunei drame.

Și nici nu pot să nu spun că ceea ce văd, aud, observ, este o pseudo-presă, cu oameni care-și transformă semenii în brand-uri de stors lacrimi și sms-uri.

Revenind la întrebarea pe care mi-a adresat-o cineva, o să scriu mai vesel și mai entuziast atunci când pensionarii își vor fi cumpărat singuri produsele dintr-o sacoșă anume și tot atunci când oamenii vor dansa din bucurie, nu din durere. Cam ăsta ar fi gestul de caritate pe care îl consider dezirabil.

Leg toamna, într-un mod cu totul involuntar, de două evenimente pe care le voi numi, în primă fază, de caritate. Pe fondul unei simfonii de toamnă, cu frunze căzând într-un ritm parcă prea alert pe caldarâm și cu șoferi obosiți și nervoși din cauza faptului că, pentru că pe unul dintre bulevardele mari ale Constanței se lucrează – aparent neconstructiv și fără intenția unei finalizări prea rapide -, traficul devine și mai haotic decât era înainte, mă gândesc că…iată, a venit din nou vremea actelor de caritate . Singurele de acest gen pe care le cunosc sunt balul organizat anual de Leslie Hawke și gestul Mihaelei Rădulescu, acela de a ajuta la strângerea sumei de 100.000 de euro, pentru a o salva pe Teodora, fiica Lianei Stanciu și a lui Miță de la Bere Gratis.

Restul…un fel de praf în ochi menit să determine o ascensiune în sondaje și o creștere a ratingului. Fundamental, nu sunt gesturi condamnabile. Politicienii își fac campanie, cel puțin după ’89, pe seama pensionarilor, eventual a studenților. Vorbesc despre acele pensii prea mici pentru iarna lui 2007 și despre bursele derizorii ale studenților. La fel, a face rating plecând de la suferință, de la boală, de la cele mai îngrozitoare situații de viață - televiziunile anunță, de fiecare dată, "un caz real în exclusivitate" - a devenit un demers de rutină. Oamenii și nenorocirile lor salvează televiziunile din impasul unor audiențe modeste, fără să bănuiască că, uneori, nu "iubirea față de aproapele" ghidează gesturile, cuvintele, lacrimile. Repet, nu consider nici campaniile, nici emisiunile de acest gen – una dintre ele a fost relansată cu mare tam-tam în octombrie – ca fiind cele mai îngrijorătoare lucruri ale momentului și nici cele mai meschine. Mă întreba cineva de ce scriu preponderent despre lucruri care îmi displac sau care mă scot din sărite. Îi răspund…pentru că. Pentru că mi-ar plăcea să văd o campanie electorală fără bătrâni stând la coadă încă de la orele nopții, o campanie fără promisiuni de genul "Tom & Jerry", o ofertă politică realistă, fără injurii previzibile și prestații TV abjecte. Din nou, pentru că… nu cred în pensii mărite peste noapte din fonduri-minune și nici în emisiuni total dezinteresate, animate numai și numai de "dorința de a face lumea mai bună".

Este de apreciat că o femeie își poate ajuta, ca urmare a unui vals, sau a două sau a trei, fetița bolnavă de autism. E remarcabil cum un om copleșit de necazuri găsește în el puterea de a dansa pe ritmuri R&B, numai și numai pentru a da viață visului celui mai mic dintre frați…Numai că…așa cum cad frunzele astea, haotic și sfidând dorința mea de a mai fi cald și de mai mult soare… nu pot să nu mă gândesc că suntem cei mai mari actori ai show-urilor de plâns, la propriu, "de tot plânsul". Nu pot să ignor ambiția acelor oameni de televiziune care, îmbrăcați în cele mai scumpe și extravagante creații vestimentare, fac tot ce se poate pentru ca oamenii să-și exhibe suferințele pe acordurile unei melodii din coloana sonoră a vreunei drame.

Și nici nu pot să nu spun că ceea ce văd, aud, observ, este o pseudo-presă, cu oameni care-și transformă semenii în brand-uri de stors lacrimi și sms-uri.

Revenind la întrebarea pe care mi-a adresat-o cineva, o să scriu mai vesel și mai entuziast atunci când pensionarii își vor fi cumpărat singuri produsele dintr-o sacoșă anume și tot atunci când oamenii vor dansa din bucurie, nu din durere. Cam ăsta ar fi gestul de caritate pe care îl consider dezirabil.