Lacrimile disperării

Ieri, în culmea disperării, o femeie a venit la redacție să ne ceară ajutorul. A auzit că ziarul nostru, prin Asociația "O Nouă Șansă" (care luptă împotriva violenței domestice), înființată de ziariștii de la "Cuget Liber", o poate ajuta.

Are 36 de ani, este căsătorită de 18 ani și are doi copii, unul de 18, altul de patru ani. În toată această perioadă, a fost nevoită să suporte înjurăturile și violențele unui soț care consumă adesea băuturi alcoolice.

De dragul familiei și al copiilor, ea a îndurat în toți acești ani mai mult decât alți oameni într-o viață.

Ori de câte ori bărbatul se îmbăta, ea era nevoită să plece de acasă, cu copii cu tot. "Mi-a aruncat cu cuțitul în spate, iar cu toporișca mi-a dat în frunte" - ne-a povestit femeia, neputându-și potoli lacrimile. Acestea sunt doar câteva dintre "faptele de vitejie" ale unui soț care o consideră pe nevasta lui "slugă".

De obicei, femeia nu își povestește suferințele… De jenă, de teamă, din dorința de a nu fi compătimită… Poliția a fost chemată, însă, în câteva rânduri, când violențele bărbatului și scandalurile pe care le provoca afectau și familiile din jur. Dar "măsurile" luate au fost verbale, pentru că o amendă ar fi afectat bugetul întregii familii.

Mai mult, potrivit femeii, bărbatul nu avea niciodată probleme să umble gol pușcă prin casă, chiar în fața fetiței de doar patru ani!!! Iar, alteori, povestea cu nonșalanță băiatului ceea ce făcea el cu "fetițele" agățate pe variantă…

Ultimul scandal s-a lăsat cu farfurii aruncate prin casă de bărbatul turbat de alcool, care aveau drept țintă atât pe ea, cât și pe cei doi copii.

Hotărâtă, și-a luat băiatul și fiica și a plecat de acasă. Definitiv. Cel puțin așa ne-a spus: "de această dată, nu mă mai întorc".

De ce nu a renunțat până acum la această căsnicie? Pentru că, de fiecare dată când pleca de acasă, el își cerea iertare și promitea că "nu va mai face", iar, pe de altă parte, copiii plângeau după tată. Erau prea mici ca să înțeleagă prin ceea ce trecea ea… Pentru o mamă, e imposibil a discerne între dorințele copiilor săi și propria ființă. Cele ale micuților sunt "literă de lege", chiar dacă asta înseamnă sacrificii peste sacrificii.

Studii la nivel mondial "decretau", nu de mult, că poporul român este unul… trist. Dacă privim oamenii pe stradă, în autobuz, în magazine, putem vedea clar asta, fără să avem nevoie de confirmarea unui studiu pretențios. Multe dintre tristețile românilor sau, mai degrabă, ale femeilor românce sunt, de multe ori, legate de dizarmonia din propriile familii, de greutățile cu care se confruntă, de anumite anomalii ale unor conviețuiri forțate, de violențe verbale, psihice și fizice.

Statisticile în acest sens sunt alarmante. Ce fac autoritățile? Guvernanții? NIMIC.

La Constanța, pentru autoritățile locale nu există decât stațiunea Mamaia și grija afacerilor ce aparțin, într-un fel sau altul, caracatiței "Mazăre - Constantinescu". În campaniile electorale, singura grijă este prostirea pe față a unor bătrâni care, de sărăcie (nu din alte motive) "pun botu’" la pachețelele date de primărie și votează… iluzii.

Dar pentru "tratarea" unor probleme care există, se dezvoltă și se transformă adesea în tragedii la nivelul întregii societăți nu se găsesc soluții. Iar asta nu pentru că NU SE POATE, ci pentru că NU SE VREA. Există fonduri europene pentru care autoritățile locale ar îndeplini toate condițiile de accesare. Societatea noastră are nevoie să-și "trateze" rănile, pentru a nu le "transmite" mai departe, din generație în generație. Dar nimeni nu se gândește la așa ceva… La sănătatea NOASTRĂ, ca popor, și nu doar la "bunăstarea MEA" - ca om politic, cu un egoism și un dezinteres care revoltă și întorc pe dos adevăratele grile de valori.

Ce putem face noi, ca asociație non-profit, pentru astfel de cazuri disperate care vin la noi? Oricum, mai mult decât fac autoritățile locale… În primul rând, astfel de femei știu că au unde să se plângă, cu cine vorbi, au pe cineva care să le asculte… Psihologii noștri "pansează" rănile din suflet și încurajează astfel de persoane să meargă mai departe, le învață că trebuie să lupte pentru viețile lor, că e necesar să se respecte și să fie respectate. Că nu trebuie să aducă la stadiu de normalitate anormalul… Că cineva le este alături… Că cineva le ascultă… Că cineva le ajută, în mod dezinteresat, fără a le cere nimic în schimb… Facem tot ceea ce ne stă în puteri, prin pârghiile pe care le avem la dispoziție, pentru a încerca să schimbăm ceva din tot acest peisaj anost și trist.