Un anume Goebbels făcea, în 1930, lobby pentru uciderea evreilor. În 2007, în India mor anual sute de mii de copii și asta înca de dinainte de a se naște, și numai pentru faptul că sunt de sex feminin. Și nimeni nu își cere scuze pentru că, de-a lungul timpului, uciderea în masă a devenit o instituție.
- Publicitate -
Mi se pare groaznic de trist și chiar cinic să vorbești de imagine atunci când moare cineva, indiferent de circumstanțe: în accident, de boală sau ucis de vreun tâmpit. Nu cred în societăți utopice, în lumi perfecte, în care totul se bazează pe liberul arbitru și, cu atât mai puțin, în acelea în care există libertatea de a fi, înțeleasă în toate formele sale. Discriminarea e o amprentă care nu se ia. Rămâne pentru totdeauna. Și niciun ministru, niciun negociator, niciun președinte nu vor reuși vreodată să schimbe apartenența, etniile, istoria. Oamenii nu se decolorează. Ei rămân albi, galbeni, negri. Caucazieni, asiatici, de culoare. Bineînțeles că mi se poate reproșa faptul că încalc acum toate regulile principiului de politically correctness. Dar nu mai mult decât le-a încălcat, zilele trecute, Ministrul de Externe Cioroianu. Evident că deșertul din Egipt nu e soluția. Sau, cel puțin, nu atâta vreme cât încerci, cât te zbați anevoios și stângaci să integrezi ce nu a fost vreodată integrat. Sau să "salvezi", vezi Doamne, imaginea unei țări ca și când ai încerca să lansezi pe piață o formulă nouă a unei paste de dinți mai vechi și care și-a pierdut renumele. Dar, oricum, niciodată n-am știut ce este aceea o promovare de succes, care să fie, în același timp, conformă cu realitatea.
Brâncuși, Cioran, Eliade, Ionesco, mai nou Cărtărescu și Mungiu se scriu întotdeauna cu litere foarte mari în rubrici foarte mici. "Excelența neamului" rămâne insuficient mediatizată. Restul sunt…"românii", scriși cu litere cât se poate de mici, în materiale cât se poate de ample și, de prea multe ori parcă, pe prima pagină. Un substantiv comun încărcat, în ultimul timp, de vină, de greșeală. Poate că am renunțat la a mai fi corecți, morali, sau pur și simplu buni creștini. Sau poate că, apăsați de prea multe angoase, speriați de prea multe uși care se închid în loc să se deschidă, am ridicat mâna, nemotivat de violent, împotriva unuia care "nu-i de-al nostru", Și uite așa, taberele s-au împărțit, talk show-urile au dominat din nou în grila de programe, politicienii au făcut, pe fondul interminabilelor conflicte – care oricum nu aveau nicio legatură cu evenimentul recent petrecut în Italia – afirmații care mai de care mai agresive, mai provocatoare. Nu era imprevizibil scenariul ăsta. Cunoșteam dinainte regretele, reproșurile, declarațiile publice și întoarcerea la "înțeleapta" invocare a principiului nediscriminării. Să fim serioși! Să nu mai mințim! Cum poți să ceri ca dreptul la imagine să-ți fie respectat atâta timp cât tu ești primul care aruncă cu piatra?! Și cum sa insiști, penibil, în a cita o serie de nume mari care, în definitiv, nu poartă nicio vină?
În jocul de domino, dacă o piesă cade, vor cădea toate. Și mă întorc la culori care refuză să se șteargă și să se amestece. Noi rămânem noi chiar și în vina de a nu avea habar că diplomația, publicitatea, imaginea, lobby-ul nu se fac în deșert, ci aici, în plină discriminare, la noi, în "superba" despiritualizare a capitalismului. Indiferent de nivelul colosal la care ar putea ajunge civilizația, niciun ministru, niciun premier și niciun președinte nu vor putea vreodată să răscumpere o viață care a fost și care, dintr-o mie de motive, nu mai este. Între timp…ne scremem să ne integrăm în paradoxuri. Instituționalizate, desigur.
