Opinii Poveștile lor

Am întotdeauna în minte, atunci când mă gândesc la satul românesc, fragmente din "Rapsodia română" a lui George Enescu. Acordurile unei muzici pe cât de fermecătoare, pe atât de răscolitoare mă însoțesc ori de câte ori poposesc într-unul din satele constănțene pe care le descopăr doar de câteva luni încoace.

Sunt aici, în fascinanta civilizație țărănească, două lumi care pentru mine vor rămâne întotdeauna, dacă nu fundamental opuse, cel puțin extrem de diferite. Nu regăsesc patima lui Ion, protagonistul romanului omonim al lui Rebreanu, și nici vreun dans popular tradițional, asemenea ciulendrei aceluiași scriitor. Nu am văzut vreun țăran sărutând pământul umed și moale și nici n-am cunoscut vreo poveste de dragoste în care un el și o ea se zbat în incertitudini dureroase.

Totuși, m-au impresionat gesturile, mimica, poveștile unor oameni ale căror chipuri vorbesc, de multe ori, de la sine. În lumea lor, faptele mărunte capătă o importanță deosebită. Țăranii din satele dobrogene mi-au arătat, cu o sinceritate dezarmantă că, uneori, durerea este un perpetuum mobile. Fără cuvinte mari, fără ostentație, fără vreo paradă de sentimente și reacții. Pe fondul unor convingeri ce pot părea naive și ținând, mai ales, cont de gândirea colectivă a satului, țăranii au darul de a împăca, nu știu cum, acel paradox al atașării și al nesiguranței. Sentimentul că acolo, în lumea satului și nicăieri altundeva e casa lor, unicul cămin pe care-l vor cunoaște vreodată și, pe de altă parte, conștientizarea faptului că totul poate să dispară sub apele care spală nemilos pământul, luându-le cu ele și tot ce au ei mai de preț sau fie chiar și din nepăsarea celor care, cel puțin teoretic, n-au voie să-i uite.

Sângele lor este atât de metisat ("amestecat" sună prea românește?) încât n-ar putea să-ți povestească dacă prima iubire a fost între un lipovean și o româncă sau între un armean și o turcoaică. În numele lor vorbesc ritualurile, cântecele, ochii albaștri. Când îi ascult am sentimentul că dorurile și cuvintele lor sunt înscrise în sânge. Amintirea satului de altă dată nu mai atenuează durerile prezente, lipsurile, deznădejdea.

Maestrul Ion Sălișteanu îmi vorbea, acum aproape trei ani, despre soarele dobrogean. Recunosc, nu înțelegeam atunci de ce pasiunile unui artist față de nuanțe, răsărituri și apusuri sunt iremediabil legate, într-un mod cu totul unic, de culorile unui soare anume. Astăzi înțeleg, deși nu mi-am dorit vreodată să fiu asimilată total în existența satului, că soarele acestor locuri e dat, în mare măsură, de oamenii lor. Poate că de aceea mă doare viziunea asta devitalizantă care planează, de ani buni, deasupra lor. Probabil că acesta e motivul pentru care mă scârbesc aducerile aminte ale oamenilor politici care, în pline simulacre electorale, se duc și fac stereotipele "băi de mulțime", dându-le drept pomană promisiuni niciodată onorate. O primăvară a satului constănțean e tot atât de reprobabilă ca și o conștientizare a batjocurei clasei politice față de țăranul român.

Și pentru că vorbeam de existența a două lumi, trebuie să o menționez și pe aceea de care mă lovesc mai des: cea a luptelor între partide, o oamenilor fără onoare, a ahtiaților după putere, a fondurilor structurale neaccesate din lene, din ignoranță, dintr-un soi de autosuficiență. A dezinteresului colosal, a unui aparat birocratic defectuos, a unor funcționari a căror prostie se plătește, dar se plătește scump, din buzunarele tuturor. Undeva, între lumile astea, una atât de aproape de soare, alta frizând parcă absurdul, țăranii ăștia suferă. Dacă ar avea ochi să vadă, cineva le-ar ghici în ochi o dumnezeire desprinsă din povești pe care, cu siguranță, noi, ceilalți, nu le putem înțelege.