Să nu strigați "bis!" la duminica orbului!

Citeam ieri despre opinia unui politician român cum că lecția democrației a fost asimilată în România. Pe naiba!

Primele alegeri libere de după Revoluția din 1989 au rămas în istorie drept "duminica orbului". Nume trist dat eșecului neasumat al unor oameni care, până la acel moment, își defulaseră o serie de frustrări amare în bancuri cu Ceaușescu. Visau la statul de drept fără să știe că, de fapt, vor avea parte de balamucul vesel: o societate în care vor spera ani de zile în maturizarea partidelor politice și în care vor instituționaliza corupția din justiție, învățământ, administrație și, poate cel mai dureros, din sistemul sanitar.

Nevoia naturală - firească de altfel - de libertate le-a fost dizolvată, asemenea unei pastile efervescente. Nu le-a rămas decât deturnarea, în râs și bășcălie ieftină, a unei agresivități cenzurate și orientate, în esență, asupra celor pe care chiar ei i-au votat.

Astfel, între personajul omniprezent și obsedant al tranziției postdecembriste, anume FMI-ul, și iluzia unui "dictator" fericit într-o democrație tristă, românii au votat, zece ani mai târziu, varianta unui "rău mai mic decât celălalt". Nu cred în ipocrita formulă care propune două rele egale. E ca și cum nu ai avea de ales. Pentru că refuz să cred că Iliescu și Corneliu Vadim Tudor au fost, la vremea respectivă, o opțiune viabilă. Dar în semi-amorțirea unui electorat care, vreme de 40 de ani, și-a oprimat visele în ghetoul sistemului totalitar, conta, probabil, prea puțin dacă cel care câștigă mandatul de președinte are sau nu o viziune politică, un proiect, sau dacă emite doar discursuri cu iz de comunism rânced, stătut. Și, ce rușine!, l-am preferat pe Iliescu lui Corneliu Vadim Tudor. Aceeași rușine, sau poate una mai mare, ar fi funcționat și în celălalt sens. Și-am învățat, din nou, să râdem, doar că data aceasta a fost un râs forțat, pentru că, nu-i așa?!?, atunci când suntem protagoniștii satirei parcă ne vine mai greu.

Duminica orbului a tot revenit în cei 20 de ani de pretinsă democrație. Și asta pentru că "datorăm" celor care au fost președinți veșnica tendință de a moraliza, ca niște păpuși "don quijotești" tot ce ne repugnă, tot ce nu ne place fără, însă, a face ceva concret în direcția asta. Le datorăm, de asemenea, toată această fer-voare religioasă din discursurile electorale de dinainte de alegeri și disponibilitatea manifestată față de bătrânii care mor uitați în aziluri și de copiii care nu vor cunoaște vreodată alte mame decât îngrijitoarele de la centrele de plasament, acele clădiri gri în care durerea și suferința sunt completate de ignoranță, mizerie și sărăcie.

Aceasta e "asumarea" lecției democrației. Asta e lumea lui Bombo sau a Prostănacului, a nostalgicilor lui Iliescu, a celor care spun și acum "era mai bine pe vremea lui Ceaușescu", a celor care creștinează copii în prag de scrutin și care fac din doctrinele politice un fel de costume de scenă în care defilează în funcție de scenariu, de regizor și de anotimp, dar niciodată în funcție de public. Și, da, să nu uit, e lumea celor care se mint că ne-am asumat lecția democrației.

Duminica orbului e fiecare zi în care politruci second hand și demagogi de sezon desenează pe coli în culoarea fiecărui partid "România de mâine". România de azi, de acum, doare. În plus, e nesuferită, antipatică, murdară.

Nu cred în lecții servite la televizor. Nu cred în iluminarea celor într-atât de scârbiți încât renunță, de bună voie și nesiliți de nimeni, la dreptul de a vota. Poate de aceea sper ca măcar acum, la cel de-al șaselea scrutin post ’89, să nu strigăm "bis!" pentru duminica orbului. Ar fi păcat.