În splendida ei nuditate de criză, politica românească se încăpățânează încă să amplifice, la ore de mai mică sau mai mare audiență, problemele în care ne scăldăm de câteva luni bune. Frazele patriotarde, în care facem apel la cea mai ipocrită solidaritate, cei mai penibili Cutărești care îndrugă discursuri jenante dar, mai ales, moțăirea călduță în fotolii comode din care poți foarte bine să mesteci un "cingo" cu gândul la "ăia mulți și proști" au constituit, în zilele din urmă, un subiect destul de amplu atât pentru presa autohtonă, cât și pentru cea internați-onală. Mai nou, publicațiile străine consideră că România pare să se trezească - din ce? din păcatul originar al naivității, din aburii playback -ului executat, până acum, cu gesturi mecanice și cu sictir? - din inerția asta stupidă, dar comodă, și asta pentru că ia în calcul eventualitatea unui împrumut extern și a unui acord cu Fondul Monetar Internațional.
- Publicitate -
O fi fost reconfortantă starea de apatie de până acum? O fi fost, poate, mai puțin frustrant să credem declarațiile de acum câteva luni ale fostului premier Tăriceanu, potrivit cărora "suntem campionii Europei" în ceea ce privește sistemul economic și că, prin urmare, celelalte state "se uită cu invidie" la noi? Sau, probabil, - întreb și eu, că nu mă lămuresc - a fost mai ușor să înghițim, creduli, de bună voie și nesiliți de nimeni, toate promisiunile frustrate, sugrumate, de genul "obiectivele rezonabile ale României sunt, pe termen lung, ba nu, pe termen scurt, ba nu, dacă stăm să ne gândim mai bine, nu sunt deloc rezonabile și cu atât mai puțin realiste" și, din nou, bla, bla, bla…?
Un prieten m-a întrebat zilele trecute de ce nu se organizează un referendum pentru ca cetățenii să-și spună părerea vizavi de acest împrumut extern despre care șeful statului a afirmat că ne poate face mai "rezistenți" în actualul context, împrumut care, iată, dezbină ce mai era de dezbinat în concubinajul prea puțin credibil dintre PD-L și PSD. Îmi spunea că poate în modul acesta o să afle și oamenii că premisele unei viitoare prosperități sunt anulate din fașă și că, totodată, nimeni și nimic nu le acordă, în conjunctura de față, dreptul de a visa la o relativă stabilitate financiară.
I-am răspuns că oamenii nu vor ieși la vot. De ce? Uite-așa!! Vor invoca, a "enșpeamiaoară", motive expirate cum că sunt prea sictiriți și scârbiți, amalgamați cu cele mai stupide soluții și asaltați de efectele crizei, încât… un vot în plus sau în minus… Aici stă, de fapt, cel mai dramatic aspect al eternelor noastre momente de la granița dintre trăire și visare: noi ne prefacem că-i credem, ei se fac că ne conduc. Nu au nici bunul simț - de simțul ridicolului nici nu mai poate fi vorba! - de a evacua scena politică, nici minima rușine față de spectatorii care aplaudă, la scenă deschisă, e scălămbăială cretină și previzibilă.
Unu, doi, trei, pe locuri, fiți gata, start!!!: momentul laudatio, ropot de aplauze. Febril, fierbând, clocotind de fericire, aplaudați pentru playback. Într-un fel sau altul, tot trebuie să iasă până la urmă, nu?! Că doar n-o să-i repudiem doar pentru că eșuează lamentabil în tot ceea ce fac… Și apoi, viața e în altă parte. Aici e doar criza.
