La vremea euro-parlamentarelor, se indignase un cititor fidel vizavi de un articol din Cuget Liber care propaga ideea absenței la vot. Intenția ziaristului era, evident, determinată de o mare dezamăgire și de o cunoaștere profundă a lumii politice. Am primit chiar o cerere oficială de la cititor ca redactorul respectiv să fie concediat pentru că a îndrăznit să scrie așa ceva.
- Publicitate -
Pe atunci încă mă îndoiam că ar fi oportun ca, în semn de protest, pur și simplu să nu te duci la vot. Idei din acelea gata mestecate despre conștiința civică mă bântuiau.
Nici acum nu sunt convinsă că voi sta acasă în 30 noiembrie, dar am citit ceva relevant pentru formarea unei conduite electorale. "Eseu despre luciditate" de Jose Saramago relatează situația ipotetică, dintr-o capitală imaginară, în care TOȚI cetățenii s-au prezentat la vot, iar 90 la sută dintre ei au lăsat să cadă în urne buletine albe. Prin urmare, conform legii din țara imaginară, alegerile locale nu au putut fi validate căci partidele nu au întrunit procentele necesare și a fost organizat un nou scrutin. Populația a repetat întocmai votul și la a doua strigare.
Fără conducători, fără o conspirație, fără a-și comunica între ei intențiile de a vota în alb, oamenii au fost mânați de același gând, al unei revolte mute. Iar guvernanții, în ciuda tuturor serviciilor de spionaj și agitatorilor puși la lucru, nu au reușit să-și explice de ce și cum de.
A urmat replica "puterii", materializată în tot felul de planuri pe termen scurt sau lung: părăsirea capitalei de către guvern și președinte, asedierea "albicioșilor", cum erau numiți peiorativ cei ce votaseră în alb, manipularea lor prin mass-media obedientă, dar nimic nu a funcționat pentru a reprima accesul de luciditate al unei populații pașnice, care a găsit modalitatea perfectă și legală pentru a-și manifesta nemulțumirile.
Suntem și noi, cu toții - sau măcar cei bine informați - în situația de a merge la alegeri fără iluzia că voturile noastre vor aduce la putere oameni cu bune intenții care să poată și să vrea să schimbe totul în bine, în momentul în care totul pare să meargă spre rău în țara asta sau, de fapt, să băltească în aceeași nesfârșită tranziție din care fiecare trage ce poate, iar munca cinstită este cea mai proastă opțiune.
În România, însă, votul alb nu este considerat valid, nu este ca o abținere, ci are aceeași valoare cu cele pe care au fost aplicate mai multe ștampile sau, de ce nu?, injurii, deci îi este răpită valoarea de simbol. Iar prezența slabă la vot nu este condiție pentru invalidarea alegerilor. Dar atât voturile invalidate, cât și absenteismul, ambele la extrem, duc la neîntrunirea procentelor de accedere în parlament pentru partide, ceea ce îi poate întoarce pe candidați la faza dinaintea campaniei elec-torale, făcându-i să plângă după banii cheltuiți și, poate, să se retragă din cursă sau să conștientizeze că se află într-o profundă și gravă eroare. Aceea de a-și duce țara în prăpastie, prin nesimțire și parvenitism. Să înțeleagă că nu mai pot cumpăra sau mitui populația cu promisiuni fără acoperire. Că unui electorat lucid și spoliat până și de iluzii trebuie să-i ofere măcar intenții bune și programe coerente, care să nu fie gândite pentru interesul propriu, ci pentru interesul general.
Poate se va indigna din nou cititorul Asterix, dar, după lectura eseului lui Saramago, nu m-am putut abține de la a propaga, cu o conștiință civică adaptată condițiilor impuse de o lume politică murdară, ideea votului alb. Aș fi avut remușcări. "Remușcare pentru ceva ce n-am făcut, Unii afirmă că asta e cea mai rea dintre toate, remușcarea pentru cele pe care le-am permis să se facă." (Jose Saramago - opera citată)
