Din aceeași generație de mari actori ai scenei românești cu Stela Popescu (78 ani), alături de care am realizat recent un interviu pentru "Cuget Liber", Ileana Stana Ionescu (77 ani) se identifică imediat pe scenă prin râsul acela foarte colorat și provocator. În istoria cinematografiei și a teatrului românesc, DOAMNA Ileana Stana Ionescu va rămâne ca una dintre cele mai de talent și mai dăruite actrițe ale generației sale.
- Publicitate -
Prezentă, luni seară, pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Constanța, unde a jucat memorabil rolul Stăvăroaiei în piesa "Idolul și Ion Anapoda", marea artistă a avut amabilitatea să ne împărtășească din experiența tinereții sale.
- De ce o reeditare a unei piese de acum peste 20 de ani?
- Sunt foarte fericită să fac parte din distribuția acestui spectacol care s-a jucat la Teatrul Național acum 20 și ceva de ani cu Mihai Fotino, cu Adela Mărculescu și Coca Andreescu. Acum s-a jucat la sala Teatrului Amfiteatru, dar din cauza șantierului, s-a mutat la sala mare, un spațiu puțin mai ciudat pentru noi, mai ales că piesa este intimistă, de o factură cu totul specială. Ne-a fost teamă că publicul o să aibă o receptivitate mai ciudată, chiar se va arăta mai puțin interesat, dar vreau să vă spun că am avut niște seri extraordinare. Cu niște aplauze extraordinare pe care le-am înregistrat ca pe un premiu pentru tot ceea ce facem noi pentru spectator. Și îmi doresc să trăim atâta încât să vă putem oferi dvs. ceea ce dvs. ne oferiți nouă. Adică satisfacția și bucuria că sunteți alături de noi și ne apreciați.
- Considerați că mai reușește teatrul să atragă românul acesta avid de șocant către sala de spectacol?
- Îi atrage de exemplu ce oferim noi în seara aceasta. O piesă din dramaturgia interbelică, una dintre cele mai prețioase, pentru că G.M. Zamfirescu a oferit publicului un material cu totul special și care are impact neașteptat și la cei tineri, dar și la cei bătrâni.
Am făcut și facem în continuare multe deplasări, într-un program destul de dens, dar acum venim de acasă, de la București.
- În cariera dvs. care numără decenii, există o amintire dragă legată de spectacolele de la Constanța?
- Am foarte multe amintiri. Am trăit șase ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț și am venit deseori aici. Chiar și cu Teatrul Național. Întotdeauna am fost impresionată de publicul din Constanța. Mi-e drag să vin aici din mai multe motive. Una că publicul este atât de generos și avid de teatru și în al doilea rând pentru că mă fascinează marea. Am petrecut 30 de ani la rând la 2 Mai, de când copilul nostru s-a născut și până când a plecat din țară. Și au fost niște vacanțe divine, cu o colectivitate aproape integral de colegi. Iar copiii ne-au crescut alături și sunt prieteni până azi de când erau de-o șchioapă.
De fiecare dată când vin la Constanța mă gândesc la publicul minunat de aici și la domnul Gheorghe Ungureanu, care este o gazdă perfectă.
- Și pentru că tot vom sărbători foarte curând Ziua Mondială a Teatrului, vă provoc la un mesaj pentru români să se dezlipească de televizor…
- Eu sunt o româncă înverșunată. M-a întrebat un ziarist la un moment dat dacă nu mi-ar fi plăcut să rămân în străinătate. Datorită teatrului am cunoscut toată lumea, dar n-aș pleca niciodată. Pentru că aici este viața mea, sunt rădăcinile mele, sunt oamenii cei mai extraordinari pe care îi cunosc și cu care mă întâlnesc din clipa în care ies pe poartă și mă duc numai până la piață. Și ne întâlnim și mă întreabă mereu ce mai e nou la teatru. Sunt profund tulburată că în momentul acesta nu traversăm o perioadă favorabilă culturii, în contextul a tot ceea ce se petrece în toată lumea. Indiferent de ceea ce socotiți dvs. că declar eu acum, să știți că perioada comunistă a fost pentru teatru și pentru toată colectivitatea culturală o etapă interesantă. Pentru că am fost prețuiți și instalați la rangul pe care meritam să-l avem, zic eu. Acum e derutant și mai ales trist pentru tânăra generație. Și vă spun asta pentru că mulți dintre colegii noștri de la Teatrul Național își dau seama că n-au avut perspectivele pe care le-am avut noi. Pentru că ofertele care se făceau atunci pentru tânăra generație sunt greu de imaginat. Se făcea repertoriul pe un an și se știa cine unde joacă. Acum tinerii nu mai au niciun fel de perspectivă clară. Este întâmplător totul și nu e normal. Pentru că această meserie se câștigă exersând, exersând, exersând și din fiecare clipă în clipă. Să nădăjduim că este o clipă trecătoare și că o să revină raza de speranță nu numai pentru colectivitatea culturală, ci pentru toată România.
