Un episod revoltător, petrecut în
cadrul unei olimpiade naționale, readuce în prim-plan o problemă despre care se
vorbește prea puțin: felul în care performanța școlară este tratată chiar în
vârful sistemului educațional. „Citește-ți încă o dată lucrarea să vezi ce
aberații ai scris!" – acesta este răspunsul primit de un elev care a îndrăznit
să conteste o notă de 9,20. Nu este doar o replică nepotrivită, ci un simptom
al unei disfuncționalități mai profunde.
- Publicitate -
Olimpiadele școlare ar trebui să fie
spații ale excelenței, ale meritocrației și ale competiției corecte. În
realitate, însă, tot mai multe semnale arată că elevii se confruntă cu reguli
neclare, proceduri opace și, uneori, cu atitudini care nu au ce căuta într-un
cadru educațional. În loc să fie încurajați să își depășească limitele, unii
dintre cei mai buni elevi ajung să fie descurajați tocmai atunci când cer
transparență și corectitudine.
Problema nu este existența unor
standarde ridicate – acestea sunt necesare și definesc performanța. Problema
apare atunci când aceste standarde par să fie aplicate doar elevilor, în timp
ce organizatorii și evaluatorii funcționează într-o zonă gri, în care
explicațiile lipsesc, iar responsabilitatea este diluată.
În acest context, Consiliul Național
al Elevilor atrage atenția asupra unor derapaje repetate și cere măsuri
concrete din partea Ministerul Educației și Cercetării. Printre solicitări se
numără:
- publicarea din timp a calendarului și regulamentelor
pentru fiecare olimpiadă, astfel încât elevii să beneficieze de
predictibilitate;
- transparentizarea componenței comisiilor centrale și
stabilirea unor criterii clare de selecție;
- posibilitatea ca elevii să își vizualizeze lucrările și
borderourile de corectare înainte de a depune contestații;
- afișarea completă a rezultatelor înainte de expirarea
termenelor de contestare;
- sancționarea fermă a oricărui limbaj jignitor sau
abuziv la adresa elevilor.
Reprezentanții elevilor subliniază
că nu contestă rolul olimpiadelor și nici nivelul de pregătire al profesorilor
implicați. Dimpotrivă, tocmai importanța acestor competiții face ca orice
suspiciune de lipsă de transparență sau respect să afecteze profund încrederea
în sistem.
Când elevii ajung să se întrebe nu
unde au greșit, ci după ce reguli sunt evaluați, problema nu mai este una
punctuală, ci una de sistem. Iar atunci când curajul de a cere explicații este
întâmpinat cu ostilitate, mesajul transmis este unul periculos: performanța nu
este suficientă, dacă nu este însoțită de conformism.
Olimpiadele ar trebui să confirme
valoarea și să inspire. În schimb, astfel de situații riscă să lase în urmă
frustrare și neîncredere. Iar în momentul în care o competiție nu mai este
percepută ca un reper de corectitudine și respect, ea își pierde tocmai esența
– aceea de a celebra excelența autentică.
Poate că, înainte de a cere mai mult
de la elevi, sistemul ar trebui să își pună o întrebare simplă: respectă el
însuși regulile pe care le impune? Pentru că acolo unde transparența lipsește,
iar respectul devine opțional, excelența riscă să rămână doar un slogan.
