de la Maria Elisabeta Niculescu, Constanța
- Publicitate -
Felicitări pentru tema dumneavoastră! Eu nu am ceva special de scris, dar împreună am trecut peste acele zile. Aveam serviciul pe lângă dumneavoastră, tot pe IC Brătianu: șos. Filimon Sârbu, sediul industriei mici, la nr. 18. Din 16 până în 22 decembrie, a fost săptămâna cea cu... radioul de acasă, cu șoaptele de la serviciu, cu grupul - câte unul, nu doi, trei la un loc... incertitudine, teamă, speranță, epuizare și, din nou speranță, cam așa a fost până în 22 decembrie.
Eram la serviciu vineri... șocul la prânz... în birou aveam un aparat de radio Milcov, albastru, pe care-l am și acum... acest aparat a fost clipă de clipă lângă mine și colegii mei.
A venit ziua de sâmbătă... liste cu cei de serviciu ... duminică... luni... s-a tras în gară... un glonte a ricoșat într-un birou la etajul întâi al clădirii întreprinderii noastre... Zi de zi am venit la serviciu printre tancuri parcate (TAB-uri), printre soldați (niște copii în uniforme; fiul nostru era la liceu, puțin l-a despărțit de stagiul militar, putea să fie el în uniformă)... veneam cu troleibuzul, tramvaiul pe la șase dimineața. Eram legitimată, uneori priveam vehiculele militare parcate la gară, la Dacia și peste tot în oraș și îmi aminteam de filmele copilăriei, al doilea război mondial: Dresda – Varșovia, Leningrad, blocada, steagul din 9 mai 1945 fluturând acolo, într-o Germanie împărțită în două.
Aveam covrigi, mere și din suflet voiam să le dau acelor ostași nemișcați din dispozitive și de fiecare dată au refuzat.
Drumul spre casă era pe b-dul Lenin... hârtii spulberate... dosare, malculatură în zona sediului Miliției, Securității de fapt.
Întreprinderea mea era subordonată Consiliului județean. Mereu m-am întrebat cum domnul director de la IPJ Constanța, Radu Marian, proaspăt numit primar, nu le văzuse pe jos.
Gustul prea amar al acelor zile avea să vină pe la Anul Nou. Eram și sunt (atâta timp cât nu am fost exclusă) membră de partid și, culmea, cel cu funcția cea mare pe linie de partid mi-a pus adeziune pe birou pentru PNȚCD, la 1 ianuarie 1990, când el era așa mare la PCR?!
Nu sunt de comentat toate cele ce s-au întâmplat apoi. Am primit la cutia poștală după 22 decembrie 1989 noul ziar… eram abonată la Dobrogea nouă … acasă, în 23 decembrie, bunica stătea la coadă la cașcaval și salam de Sibiu (se… spărseseră micile depozite din alimentarele care aveau stoc pentru calamități. Aveau mucegai, dar ce conta, se spălau!).
Foamea era mare. Blocurile turn erau înconjurate de armată (teroriștii), căci locuiau securiști, dar ce conta... Bunica stătea la coadă pentru nepoțel. Nepotul era fiul nostru, atunci elev la liceu. Cam așa a fost... bunica cu cozile de colo-colo, iar noi la serviciu.
Și pe 22 și pe 23 și tot așa mereu și eu și soțul (cei cu funcții mari în partid au intrat în concedii medicale în acele zile). Așa a fost la noi la serviciu. O clipă nu
m-am gândit să stăm acasă, deși drumul era prin zona gării și troleibuzele ne lăsau mai departe din cauză că se trăgea în gară. Se trăgea și de pe blocurile de pe IC Brătianu, mai sus de sediul nostru. S-a tras luni, 25 decembrie, pe la ora 11,00, pe șosea, vizavi de întreprinderea noastră.
Am trăit acele zile la locul meu de muncă. Întotdeauna m-am întrebat de masa de oameni de la Casa Albă cam pe unde lucrau?
Revoluționarii din cartierul meu nu aveau loc de muncă stabil, aveau îndeletniciri ce eu nu le puteam accepta. Eu și familia mea am fost la revoluție ca toți concetățenii cred, la locurile de muncă, la școală, la târguieli cum făcea bunica. În 22, în 23, în 25 decembrie, fiecare cu munca lui.
Duminică, 24 decembrie 1989, am fost toți acasă. Trecusem prin nopțile cu tunurile ce trăgeau la aeroport, la M.Kogălniceanu, cu raidurile avioanelor - locuim în Faleză Nord - cu radioul și televizorul în casă.
În rest, pe baricade, dar nu la Intercontinental, ci la serviciu.
Azi sunt mândră că așa am procedat și-i povestesc nepoțelului nostru cum am trecut prin acel sfârșit de ’89.
Sfânt Crăciun vă doresc în Casa Domnului!
