Eu sunt departe. Mintea mea lucrează după niște reguli care diferă de normele apăsătoare ale societății infantile în care trăiesc. Nu am fost tot timpul așa. Schimbarea a fost bruscă, neașteptată, m-a surprins chiar și pe mine.
- Publicitate -
Declicul a avut loc odată cu mutarea într-o minunată lume nouă. Ca și Miranda din "Furtuna" shakespeariană, m-am lăsat cuprins de noutatea formelor. În fapt, similitudinile se încheiau încă din ultima literă a definiției. "Realitatea", dacă se poate spune așa, era desprinsă din textele lui Huxley. Minunat însemna colorat. Nou însemna ușor schimbat, iar lumea nu era o lume per se, ci doar o extensie, un mod de a manipula straturile realității și de a găsi liniște.
Trebuie să fi fost vară. Eram într-o grădină imensă, cu alei care se întretaie asimetric. Mă plimbam, inspirând aerul înăbușitor. Aveam impresia că grădina mă testa, mă forța să iau decizii la fiecare pas - cărarea pe care o vei urma este alegerea ta.
Simțeam, pentru prima dată, greutatea insuportabilă a libertății.
În acel moment, mi-am dorit să fiu controlat de un păpușar, care să mă ghideze pe o cale numai de el știută, să îmi limiteze posibilitățile și să mă transforme într-o ființă mecanică. Tânjeam după o existență-fractal, în care fiecare zi să fie o simplă celulă modulară, repetată la nesfârșit, cu mici modificări interne. O viață fără surprize, în care acționezi din reflex. Atunci m-am schimbat.
Liniștea relevă zgomotul, nu invers. N-am zis eu asta, dar este adevărat. Pe lângă mine, lumea din jur este gălăgioasă, enervantă și de-a dreptul stupidă. Nimeni nu este zgârcit când vine vorba de cuvinte. Toți vorbesc de parcă ar putea să facă asta la nesfârșit, să găsească noi cuvinte, să-și regenereze literele aruncate în gol.
Am scris pe mai multe cartoane câteva cuvinte, care să acopere răspunsurile la toate întrebările pe care mi le-ar pune cineva. În ge-neral ridic cartoanele cu "CE?" și "NU". Lumea mă lasă în pace.
Am început să iubesc lucrurile neutre, cele nici prea calde și nici prea reci.
Cel mai mult îmi place acum camera de hotel, centrul androgin al universului, în care poate sta oricine. Așa este și mâncarea de la firmele de catering, întotdeauna necondimentată, și sunetul clasic Nokia, care nu poate să enerveze pe nimeni.
Astăzi este ziua mea. Am împlinit 19 ani. Noaptea trecută am visat că pluteam în fața unui zid uriaș de ventilatoare, care băteau cu putere și mă purtau prin aer pe distanțe de câțiva kilometri. Curentul era atât de puternic încât eram descompus la fiecare zbor. Undeva departe, eram refăcut din bucăți de o forță supremă care încerca să mă schimbe. Cumva, reușeam tot timpul să revin la forma mea. Asta a durat vreo câteva ore. În cele din urmă, visul a renunțat.
Eu sunt departe. Mintea mea este ocupată. Ca într-o nuvelă grotescă, noi porțiuni sunt cucerite zilnic de ființe străine, care mă lasă cu din ce în ce mai puțin spațiu personal. Într-o zi, voi pierde lupta. Știu asta pentru că însăși mintea mea creează chiriașii nedoriți.
Aș vrea să mă vindec, pentru că sunt dependent de acest nimic. Mă cheamă HAL9000 și sunt un paladin.
