Toate jocurile făcute de ruși caută să demonstreze același lucru: că tu, grasul din fața monitorului, ai fi mort în cel mult două ore de la startul unui sce-nariu post-apocaliptic (nu înainte de a-ți arăta că ești și inutil). Iar cei care le fac nu se mulțumesc doar cu un grad ridicat de rea-lism (tu atacat de zece huligani din lumea de după, la fiecare colț de stradă, tu obosind după un sprint de 30 de metri, tu rămânând fără gloanțe după ce ai tras aiurea în niște câini, tu trezindu-te fără baterie la felinar în mijlocul pădurii). Nu, trebuie să mai adauge și o doză letală de ghinion. Pe lângă faptul că pornești la drum cu vreo 1.000 de dezavantaje în rucsac, armele se vor bloca atunci când te-ai lămurit în sfârșit cum e cu reculul, grinzile pe care stai vor ceda fix în clipa în care te bucuri că ai scăpat de haita de lupi radioactivi, va începe să plouă când pândești ultima căprioară comestibilă pe o rază de 3 kilometri pătrați și tot așa.
- Publicitate -
Am pățit-o în STALKER, joc în care îmi era frică să ies din casă, mai rău decât îi este frică lui EBA să deschidă gura. Am pățit-o în continuarea de la STALKER, Clear Sky, în care preferam să mă iau în gură cu oamenii decât să o iau pe scurtătură prin pădure. Și am pățit-o și în Cryostasis: Sleep of Reason, un shooter-horror care m-a făcut KO după nici 30 de minute de distracție.
I see dead people!
Pentru început, am instalat varianta în limba rusă, ca să fie totul mai dostoievskian. După o introducere destul de lungă, în care am aflat povestea unor oameni goniți în pădure de alți oameni, m-am trezit într-un tanc petrolier blocat undeva în Antarctica. N-am înțeles exact cum am ajuns eu acolo. Sau de ce. Cert este că a trebuit să o iau la picior prin nava înghețată, cu o lanternă amărâtă în mână, în timp ce muream de frig și nu eram în stare să urc o scară. Târâtul a durat vreo 10 minute, căci, după toate aparențele, jocul este atât de realist încât îți interzice să alergi în spații strâmte. Oricum, într-o realitate asemănătoare, mă resemnam instantaneu și muream în liniște. Nici vorbă să fi mișcat un mușchi.
Am ignorat micile aspecte neșlefuite (deh, realitatea e urâtă!), chiar și focurile făcute în 16-Bit, de zici că erau din Fallout 2 și din orice alt joc de geniu din era pentiumtreiască a industriei de gaming.
În fine, după 10 minute de mersul melcului, am dat de un cadavru! Prima întâlnire cu o formă de... viață. Ajuns lângă marinarul decedat, m-a apucat un fel de reverie post mortem și am văzut cum a murit respectivul. Ca un prost. Mergea cu sania spre tancul petrolier și s-a crăpat gheața. Și el a căzut pe spate și a murit. Cum de a ajuns totuși în navă, m-am întrebat eu cu firea mea întrebătoare. N-am avut ce face și m-am târât în altă cameră a navei, unde am dat peste alt marinar mort, care era de fapt același. Pentru că m-am trezit în groapa în care căzusem cu două minute în urmă. Apropo, toate amintirile astea sunt alb-negru, extrem de obositor, sincer să fiu. OK, să ieșim din groapă. Am ieșit. Acum să mergem spre navă. OK, mergem. Un câine scăpat de la sania cu care mă deplasam înainte să se crape gheața latră în fața mea și îmi arată calea. Și aici au ratat rușii texturile corecte. Zăpada e când albă, când neagră. Mă simt prins într-o copie xerox. Merg și merg, trec 5 minute pe ceas. Ajung lângă navă. Deja câinele cel miraculos s-a urcat pe un odgon înghețat și latră ca bezmeticul. OK, îmi zic, să urc și eu. Evident, e destul de greu, iar jocul este REALIST! Doamne ferește să fie o pseudo-scară pe undeva. Nu, e ca în viață, câinește!!! În timpul ăsta, zăpada albă-neagră îmi bate în față, orbindu-mă complet la fiecare cinci secunde. Alunec de pe odgon și cad de la cel mult 2 metri, în ZĂPADĂ! Mor. Și nu e moarte d-aia de story. E moarte pe bune, d-aia de îți blestemi zilele că nu s-au gândit jegoșii la un Quick Save așa de formă. Sunt reînviat în groapa în care căzusem. Și ei se așteaptă să merg iar prin zăpadă, spre aceeași navă, doar ca să urc cumva și să mor iarăși? Nu, nu, uninstall, START>Games>Soli-taire, zâmbet!
