Și-a învins timiditatea și a reușit! Dr. Sanda Mărășescu, în fața debutului editorial

- Invitata rubricii “Interviu” este Sanda Mărășescu, medic de familie, dar mai ales, cum îmi place să spun, “medic de suflete”. Cine sunteți și cum v-ați descrie în câteva cuvinte?
- Aș începe cu titlul unei poezii: “Nu știu cine sunt, nici de ce…”. Sunt născută în Moldova, dar am copilărit în Dobrogea. Provin dintr-o familie iubitoare cu trei copii, iar mama a fost cea care ne-a călăuzit pașii în viață. A văzut în fiecare calitățile necesare și ne-a îndrumat spre profesii pe care mai târziu le-am urmat. Așa am ajuns la Facultatea de Medicină de la Constanța. Sunt soție și mamă a doi copii minunați.

- Cum se împletesc cele două daruri pe care le-ați primit de la Dumnezeu, să fiți medic și poet?
- Fiind în zodia Balanței, eu mereu am ales echilibrul și cred că se combină cele două stări ale mele. Nu pot să trăiesc fără poezie, nu pot să trăiesc fără medicină. Nu pot să trăiesc fără oameni. Vreau să vă spun că nu aș fi putut fi altceva pentru că iubesc foarte mult oamenii. Sunt creația lui Dumnezeu, iar a fi medic presupune, în primul rând, empatie, să te apleci asupra omului din fața ta, să-i înțelegi problemele. Eu privesc omul ca pe-o creație a lui Dumnezeu. Mă întrebați de unde vine poezia? Tot de la El, așa cum am scris în versurile următoare: “Poemele sunt tâlcuri / De lacrimi vinovate./ Poetul scrie’adesea / Fără’a trăi din toate.../ El n’are nicio vină, / Doar prinde din fior, Transformă ce’i în juru’i / Cu fler de scriitor.”

- De când scrieți poezii și cum ați descoperit că aveți acest har?
- Pasiunea pentru poezie o am de când mă știu. Le sunt foarte recunoscătoare profesorilor mei, și aș începe cu doamna învățătoare Maria Huleva, prima care mi-a deschis orizontul către poezie. Țin minte că ne-a cerut să aducem o poezie despre Pace, iar eu nu am ieșit afară în ziua aceea și împreună cu mama am scris-o. Doamnei învățătoare i-a plăcut mult și a pus-o la panoul școlii - “Tinere condeie”. M-a încurajat și mi-a spus să scriu pentru că am talent. La fel și doamna profesoară de limba română Zizi Dinulescu a văzut că am har și mi-a zis să continui. În gimnaziu nu am mai scris și nici în liceu. În facultate tânjeam după poezie și am căutat în oraș un cenaclu, să aparțin unei comunități. Și am ajuns în 1991 la Cenaclul “Mihail Sadoveanu”, unde mi s-a permis, de către domnii Geo Vlad și Nicolae Necula, să citesc din poeziile mele. Practic, atunci am debutat, dar cea mai importantă a fost întâlnirea cu publicul. A apărut și un articol în “Cuget Liber” despre asta. Din acea seară, domnul profesor Costache Tudor a devenit îngerul meu păzitor.

- Pentru că aveți atât de multe poezii, cum ați făcut selecția lor pentru primul volum și cum s-a născut el?
- Nu mi-a plăcut niciodată să mă expun, dar pandemia mi-a adus puțin curaj. În martie 2020 am postat pe Facebook prima poezie, și din dorința să aduc un pic de bucurie oamenilor, dar și să știe lumea, recunosc, că scriu poezii. Am avut mari emoții, deși mai apărusem și în revistele “Agora”, “Metafora”. Primele poezii publicate au fost în 1999, în volumul “La țărmul cu dragoste”, o culegere a tinerilor debutanți din acel an. Îmi doream mult să scot un volum cu poeziile mele, dar timiditatea mă cenzura. Esențială a fost întâlnirea cu pictorița Olimpia Leah, care m-a invitat la vernisajul ei intitulat “Mirajul creativ”. Văzând tablourile pe simeze, am regăsit în fiecare pictură câte o poezie de-a mea. A fost o simbioză de la început și mi-am zis ca pentru o primă carte să fie o împletire între cele două arte. A ieșit un volum foarte drag mie și sper că și pentru iubitorii de poezie.

- Într-o lume de-a dreptul zbuciumată se mai citește azi poezie?
- Consider că avem nevoie mai mult ca oricând de puțin frumos în viețile noastre, iar poezia ne poartă într-o astfel de lume. Și aș încheia cu ultima strofă din poezia “Tâlcuri”: Nu judeca poetul / Prin tot ceea ce scrie, / Doar caută în tine / Ce-ți place’n poezie!”.